Cu peste 30 de ani in urma, cand eram student in an terminal la economie, doar cei mai putin ambitiosi dintre colegii mei se gandeau la cariere in lumea finantelor. Chiar si atunci, cei din bancile de investitii erau mai bine platiti decat cei din invatamant sau din administratie - dar nu cu mult mai mult si, oricum, toata lumea stia ca munca in domeniul bancar e plictisitoare.

 

In anii care au urmat, aceasta activitate a devenit oricum, numai plictisitoare nu. Rasturnarile de credite si tranzactiile au inflorit, iar pachetele salariale au explodat, atragandu-i pe multi dintre cei mai buni si mai straluciti tineri ai tarii (bine, sa zicem ca nu sunt atat de convins ca erau chiar “cei mai buni”). Si am primit asigurari ca sectorul nostru financiar supradimensionat era cheia catre prosperitate. In loc de asta insa, acest sector s-a transformat intr-un monstru care a inghitit intreaga economie mondiala.

 

De curand, economistii Thomas Philippon si Ariell Reshef au publicat un studiu care putea foarte bine sa aiba titlul “Marirea si decaderea plictisitoarei lumi bancare” (dar de fapt are titlul “Salarii si capital uman in industria financiara americana, 1909-2006”). Ei arata ca sectorul bancar din America a trecut prin trei etape de-a lungul ultimului secol.

 

Inainte de 1930, lumea bancara era o industrie efervescenta cu multe zerouri, care a dus la crearea de gigantice imperii financiare (s-a dovedit apoi ca unele dintre ele au fost de fapt cladite pe fraude). Acest sector financiar exuberant a gestionat o crestere rapida a indatorarii: datoria publica aproape ca s-a dublat ca procent din PIB intre Primul Razboi Mondial si 1929.

 

In timpul acestei primei etape a finantelor de top, bancherii erau platiti in medie mult mai bine decat omologii lor din alte sectoare. Dar lumea financiara si-a pierdut stralucirea cand sistemul bancar s-a prabusit in timpul Marii Crize. Industria bancara care a aparut de pe urma acestui colaps a fost atent reglementata, mult mai putin colorata decat inainte de criza si mult mai putin profitabila pentru cei care o conduceau. Lumea bancara a devenit plictisitoare, in parte pentru ca bancherii erau atat de conservatori cu privire la imprumuturi: datoria publica, care scazuse dramatic ca procent din PIB in timpul crizei si al celui de-al Doilea Razboi Mondial, a ramas mult sub minimele dinainte de 1930.

 

Desi pare ciudat, aceasta etapa a plictisului bancar a fost si una a progreselor economice spectaculoase pentru cei mai multi americani.

 

Dupa 1980, totusi, cand s-a schimbat directia din care batea vantul politic, multe dintre reglementarile bancare au fost suspendate - iar sectorul a devenit din nou spectaculos. Indatorarea a crescut, ajungand in final la cam aceeasi pondere in PIB ca in 1929. Iar sectorul financiar a explodat ca dimensiuni. Cam pe la mijlocul acestui deceniu, acest sector echivala ca valoare cu o treime din profiturile corporatiilor.

 

Pe masura ce au avut loc aceste schimbari, finantele au devenit din nou o cariera foarte bine platita - chiar spectaculoasa pentru cei ce au construit noi imperii financiare. Veniturile in crestere din sectorul financiar au jucat un rol major in crearea celei de-a doua Epoci de Aur a Americii. Nu mai e nevoie sa spun, noile superstaruri au crezut ca au si meritat bogatiile acumulate. “Cred ca rezultatele companiei noastre au justificat ce am primit eu si de aici provine majoritatea bogatiei mele”, spunea Sanford Weill in 2007, la un an dupa ce s-a retras de la conducerea Citigroup. Si multi economisti erau de acord.

 

Doar cativa au avertizat ca acest sistem financiar supraincarcat ar putea ajunge intr-un punct mort. Probabil cea mai notabila Casandra a fost Raghuram Rajan de la Universitatea din Chicago, fost economist-sef la Fondul Monetar International, care la o conferinta din 2005 avertiza ca expansiunea rapida a sectorului financiar marise riscul unei “prabusiri catastrofale”.

 

Dar alti participanti la conferinta, inclusiv Lawrence Summers, acum sef al Consiliului Economic National, au ridiculizat ingrijorarile lui Rajan. Iar prabusirea chiar a venit.

 

Mare parte din succesul aparent al sectorului financiar a fost devoalat ca fiind o iluzie. (Citigroup a pierdut peste 90% din valoarea pe care o avea la momentul cand Weill se felicita pe sine.) Mai rau, prabusirea castelului financiar din carti de joc a starnit haosul in toata economia, comertul mondial si productia globala scazand mai dramatic decat in timpul Marii Crize. Iar catastrofa a dus la presiuni pentru o reglementare mai stricta a sectorului financiar.

 

Dar mie imi miroase ca legiuitorii inca se mai gandesc daca sa rearanjeze cutiile pe raftul cu supraveghetorii sistemului bancar. Inca nu sunt pregatiti sa faca ce e de facut, adica sa faca astfel incat bankingul sa devina din nou plicticos.

 

O parte a problemei este ca aceasta plictiseala va insemna bancheri mai saraci, iar industria financiara inca are o multime de prieteni in scaune inalte. Dar e si o problema de ideologie: in ciuda a tot ce s-a intamplat, multi oameni din posturi de decizie inca mai asociaza nazdravaniile financiare cu progresul economic.

 

Pot fi ei convinsi de contrariu? Vom gasi suficienta vointa incat sa facem o reforma financiara serioasa? Daca nu, actuala criza nu va ramane un eveniment care se intampla o data in viata; va fi predecesoarea urmatoarelor crize.