Discuţiile recente despre diaspora îmi aduc aminte de nişte versuri de Arghezi pe care le-am învăţat pentru admitere la Facultatea de Teatru: „De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?” (o poezie romantică, dar care se potriveşte mănuşă contextului pe care îl trăim de ani buni, cred şi sentimentelor contradictorii pe care îmi imaginez că le trăiesc cei din diaspora). Întrebarea „De ce am rămas?” nu are pentru mine un răspuns idealist. Nu e despre patriotism, ci despre alegeri practice şi emoţionale deopotrivă. Prima plecare a fost în clasa a cincea, când am renunţat la prietenii din copilărie pentru a merge la şcoală, de la comună la oraş. Mica localitate urbană în care m-am mutat nu era un miracol, dar promitea ce îmi doream cel mai mult atunci: educaţie. Am rămas pentru că oferea un traseu competitiv – am ajuns la olimpiada naţională, am avut rezultate OK la nivel judeţean şi acea validare m-a ţinut ancorată într-un orizont de „merită să munceşti”. Când a venit momentul facultăţii, am ales să plec din oraşul mic, dar nu din ţară. Poate şi pentru că străinătatea era prea scumpă, dar şi pentru că Bucureştiul – sau Clujul, care era cealaltă opţiune – promiteau atunci viitorul. În Bucureşti am găsit o comunitate din provincie, colegi ca mine, cu rădăcini comune şi vise mari.

Aici n-am mai simţit nevoia plecării. Mi-am imaginat mereu că într-un alt loc ar trebui să încep de la zero – iar începerea de la zero, pentru mine, e o formă de solitudine. Munca a înlocuit, într-o formă echilibrată, dorul de ducă. Am avut şansa să călătoresc, să văd cum funcţionează lucrurile în alte ţări, cum se respectă timpul, cum arată spitalele, cum se circulă şi cât de invizibile pot fi unele probleme sociale atunci când sunt gestionate eficient. Asta a fost forma mea de „a pleca fără să plec”, şi poate motivul pentru care am continuat să rămân. Dar nu a fost un parcurs liniar. Am avut momente de frustrare şi neputinţă, unele dintre ele recurente. Le simt când îmi ia zece ore să ajung acasă, de unde am plecat, din cauza unui drum blocat de turism haotic şi infrastructură neadaptată. Le-am simţit în spitale, în faţa birocraţiei în intersecţii, aglomerate şi în ochii câinilor vagabonzi. De fiecare dată, m-a cuprins aceeaşi întrebare: oare de ce rămân? Răspunsul nu vine niciodată sub forma unei revelaţii. Vine în bucăţi: în prietenii care au rămas şi ei, în reţelele create, în sentimentul că am construit ceva aici. În faptul că, dincolo de greutăţi, viaţa în România e a mea şi am reuşit să o fac, parţial, aşa cum îmi doream. Dar toate acestea nu pot fi decuplate de realitatea despre care am ales şi noi să scriem, respectiv aceea că România îşi pierde oamenii. Şi nu doar pe cei care pleacă, ci şi pe cei care rămân şi nu mai pot sau nu mai vor să construiască aici. E uşor să rămâi dacă eşti într-un oraş mare şi ai acces la servicii, dar în spatele acestei „bule” se întinde o ţară tot mai îmbătrânită, tot mai săracă în resurse umane şi tot mai greu de conectat la lumea care se mişcă rapid. În România anului 2040, dacă totul decurge normal, ar trebui să am 52 de ani. Îmi imaginez o viaţă în care încă pot învăţa, pot creşte, pot face cursuri — nu doar de nevoie, ci şi de plăcere. Îmi doresc o societate în care prietenii mei ajung mai uşor la mine, indiferent de distanţă, în care infrastructura nu mai e o piedică între oameni, ci o punte reală. Vreau ca nivelul de frustrare cotidiană să fie aproape de zero, nu să-mi macine energia zilnică. Iar atunci când va fi nevoie de un medic, o operaţie sau un consult specializat, să nu fie o dramă. Să am acces, să îmi permit, să conteze faptul că am contribuit, că sunt aici. Mai vreau şi ca părinţii mei să aibă o pensie suficientă, demnă, cu care să îşi trăiască anii de linişte fără grija zilei de mâine. În această proiecţie, educaţia rămâne un fir roşu. A fost mereu pentru mine un reper. Am făcut schimbări majore de dragul ei - mi-am construit viaţa în jurul ideii că învăţarea continuă te salvează. Şi nu doar pe tine, ca individ, ci şi ca societate. Bogdan Voicu, Prof. univ. dr. habil. Profesor de cercetare la Academia Română – Institutul de Cercetare pentru Calitatea Vieţii; profesor de sociologie la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu şi profesor de metode de cercetare la Universitatea Politehnica din Bucureşti spune limpede: „România are nevoie de formare continuă reală, nu de simulare”. Avem nevoie să ieşim din logica cursurilor făcute doar pentru adeverinţe, pentru bifat. Orice formă reală de educaţie — indifernt că înveţi programare, fotografie sau gătit — te expune la alte idei. Şi orice te expune la idei noi te dezvoltă. Formarea adulţilor ar trebui să devină o politică publică, nu un hobby pentru cei care „îşi permit”. Putem stimula fiscal cursurile pentru adulţi, putem construi centre de învăţare pe bune, putem normaliza ideea că şi la 40 sau 50 de ani poţi începe ceva nou. În Suedia, unu din patru adulţi de peste 35 de ani participă la un curs în fiecare lună. În România, doar unu din zece. Dacă vreau să rămân aici — şi vreau — atunci vreau să fie o alegere bună. Nu o adaptare, nu un compromis. Vreau să învăţ şi la 50 de ani, să cunosc oameni noi, să am acces la sistemul medical fără să-mi fie frică. Vreau să ştiu că părinţii mei sunt bine şi că viitorul nu e o povară. Iar pentru toate astea, România trebuie să creadă mai mult în educaţia care chiar schimbă vieţi. Şi în oamenii care vor, pur şi simplu, să rămână. 

Ioana Matei este editor-şef Business Magazin