În ultimul an, aproape fiecare conversaţie sinceră cu prieteni, colegi sau oameni din industrie ajunge, inevitabil, la acelaşi subiect: munca. Nu în sensul pragmatic - „unde lucrezi?” - ci într-un sens puţin mai profund: „merită ritmul ăsta?”, „pentru ce trag, de fapt?”, „am uitat cum e să nu simţi burnout”.

Şi cumva e o reacţie firească la contextul economic pe care îl trăim. Vedem concedieri în masă, restructurări, bugete îngheţate. Companii considerate odinioară intangibile, precum Meta, Google sau Amazon, au anunţat valuri succesive de disponibilizări. Dacă nici „giganţii” nu mai pot promite stabilitate, atunci ce mai înseamnă, de fapt, un job sigur?

Dar dincolo de layoffuri şi grafice economice, eu cred că asistăm la ceva mai profund decât o simplă reacţie la criză – regândim relaţia noastră cu munca.

Am crescut cu ideea că un job bun într-o corporaţie este echivalentul siguranţei. Salariu fix, beneficii, un traseu clar de promovare. Dacă munceşti suficient de mult şi spui „da” la suficiente proiecte, urci. Şi, odată ajuns sus, vine şi liniştea, iar siguranţa se subînţelege apoi.

Doar că liniştea nu prea a mai venit. Inflaţia a crescut, salariile au stagnat, iar costul vieţii a crescut şi el ca urmare.

Mulţi dintre noi am realizat că „stabilitatea” este, de fapt, o convenţie fragilă. Un contract care poate fi rupt unilateral, uneori peste noapte. Şi atunci apare întrebarea incomodă: dacă depind în totalitate de un singur angajator, cât control am cu adevărat asupra vieţii mele profesionale?

De aici, cred, vine şi ascensiunea a ceea ce numim tot mai des „portfolio careers”. Poate că nu toată lumea vrea să fie antreprenor, dar diversificarea a devenit o formă de protecţie. Consultanţă, freelancing, proiecte secundare, cursuri online, mici investiţii - nu doar ca surse suplimentare de venit, ci ca plasă de siguranţă şi, poate mai important, ca spaţiu de exprimare.

În paralel, se produce o altă ruptură importantă: separarea dintre job şi identitate. Am fost învăţaţi să ne definim prin profesie. „Ce faci?” a devenit sinonim cu „cine eşti?”. Ne-am măsurat valoarea în productivitate, în evaluări anuale, în titluri din ce în ce mai sofisticate. Pentru mulţi dintre noi, performanţa profesională a devenit barometrul stimei de sine. Vedem zilnic acest exerciţiu pe LinkedIn.

Dar generaţia noastră (gen Z) şi milenialii au început să conteste această fuziune. Munca este importantă, dar nu este totul. Nu este centrul universului personal.

În acelaşi timp, mitul suprasolicitării începe să se fisureze. Ni s-a spus ani la rând de generaţiile trecute că dacă nu eşti constant ocupat, dacă nu eşti epuizat, dacă nu ai inboxul plin şi agenda blocată, înseamnă că nu faci suficient. Că succesul este direct proporţional cu numărul de ore lucrate şi cu volumul de responsabilităţi asumate.

Realitatea? Burnoutul a devenit aproape normă. Epuizarea cronică, anxietatea, sentimentul de gol interior chiar şi atunci când „ai reuşit”. Mulţi au urcat câteva trepte pe scara corporatistă doar ca să descopere că nu acolo voiau, de fapt, să ajungă.

Cred că aceasta este adevărata schimbare culturală: nu mai vrem succes cu orice preţ. Nu mai suntem dispuşi să ne sacrificăm sănătatea mentală, relaţiile şi timpul personal pentru o promisiune vagă de validare profesională. Pentru tot mai mulţi dintre noi, deciziile de carieră sunt filtrate prin trei criterii clare: bani, sens şi wellbeing. Dacă un job nu bifează măcar două dintre ele - şi ideal pe toate trei - începem să căutăm alternative.   

Oana Ioniţă este Social media manager, BUSINESS Magazin, Ziarul Financiar, După Afaceri Premium