Există vreo legătură între managementul unei companii, între CEO-ul unei companii şi rezultatele acelei companii? Există! Există vreo legătură între longevitatea unui CEO şi a unei echipe de management şi rezultatele obţinute de o companie? Există! Am pornit acest articol de la informaţia dată de ZF că Sergiu Manea, CEO al BCR, a primit o nouă prelungire de mandat, din 2026 până în februarie 2030. Sergiu Manea a devenit, în 2015, CEO al BCR, alegerea lui fiind surprinzătoare, cu toate că era vicepreşedinte, având în vedere că acţionarii străini preferă să aducă un expat la conducerea operaţiunilor locale.

15 ani la conducerea unei bănci din România nu reprezintă un mandat uşor, în condiţiile în care economia şi businessul, de care depind rezultatele băncii şi riscurile asumate, au cunoscut volatilităţi destul de ridicate, chiar dacă au fost pe plus. În mandatul lui Sergiu Manea, conform datelor ZF, profitul s-a triplat, ajungând la 3,2 miliarde de lei la final de 2025, adică peste 600 de milioane de euro.

Interesant este că Sergiu Manea, în timpul mandatului său, a făcut cunoştinţă cu patru CEO ai Erste, acţionarul majoritar. Omer Tetik, CEO-ul Băncii Transilvania, este la conducerea băncii din Cluj din 2014, adică de peste 12 ani, iar mandatul continuă.

În timpul lui, banca a ajuns liderul pieţei, achiziţionând patru bănci.

Horia Ciorcilă este la conducerea Consiliului de Administraţie al băncii de peste 14 ani, iar mandatul continuă. Este adevărat că Horia Ciorcilă este şi cel mai mare acţionar individual al băncii, deţinând peste 3% din acţiunile acesteia.

La Raiffeisen, Steven van Groningen a stat la conducere aproape două decenii, până a venit Zdenek Romanek, un slovac care a primit şi el a doua prelungire de mandat. Între timp, Raiffeisen International, acţionarul Raiffeisen Bank România, a schimbat mult mai mulţi CEO.

UniCredit Bank România l-a avut la conducere pe Răsvan Radu timp de 18 ani, timp în care şi el „a schimbat” mai mulţi CEO ai UniCredit Italia, acţionarul majoritar. Acum, la conducerea executivă a UniCredit România este Mihaela Lupu, care are, la rândul ei, longevitate în bancă.

La conducerea ING Bank România este Mihaela Bîtu, aflată la al doilea mandat de CEO şi care este în bancă de peste 25 de ani. La CEC Bank, a treia bancă din piaţă, Radu Gheţea a avut mai multe mandate, iar acum Bogdan Neacşu, în calitate de CEO, este de şapte ani.

Cred că numai BRD, dintre băncile mari, a avut o volatilitate ridicată la nivel de management, având mai mulţi CEO în ultimii 20 de ani (cred că vreo patru), ca să nu mai vorbim de poziţiile de vicepreşedinte. Cred că doar Claudiu Cercel, şeful pieţelor financiare din BRD, a rămas în funcţie, în calitate de vicepreşedinte, de la început.

Este adevărat că, spre deosebire de celelalte pieţe, cu excepţia asigurărilor şi pieţei de capital, sistemul bancar este extrem de reglementat şi nu intri în conducerea executivă dacă nu îndeplineşti criteriile Băncii Naţionale, dar şi criteriile europene pentru o astfel de poziţie.

Când au venit în România, la începutul şi mijlocul anilor ’90, multinaţionalele au venit cu expaţii lor, cărora le-au dat unul sau două mandate. De obicei, era un CEO care începea operaţiunile, iar apoi venea un alt CEO, care avea ca misiune creşterea accelerată pe piaţă. Iar din 2008, de la CEO de creştere s-a ajuns la CEO de restructurare, având în vedere criza care se instala în România, dar şi în lume.

De obicei, multinaţionalele pun un CEO pe două sau trei mandate, asta dacă au rezultate. Dacă rezultatele sunt spectaculoase, acţionarii preferă să ţină la conducere acelaşi CEO pe o perioadă mult mai lungă de timp. Nimeni nu vrea schimbări bruşte în management decât în cazuri speciale, când rezultatele sunt catastrofale sau când apar probleme.

Bineînţeles că cineva, odată ce este instalat CEO şi dacă este tânăr, de la 35 de ani în sus, încearcă să-şi consolideze poziţia astfel încât să obţină un nou mandat sau mai multe mandate ori să aibă rezultate care să iasă în evidenţă şi, poate, să fie recrutat de către o companie concurentă sau de către altcineva.

Ce am remarcat pe piaţa românească este că, în domeniul bancar, cei care sunt CEO sau vicepreşedinţi nu prea vor să se ducă în poziţii externe, în alte ţări, în acelaşi grup, aşteptând mai degrabă să primească o ofertă de nerefuzat de la un concurent. În schimb, directorii preferă poziţii externe, care să le aducă o consolidare a CV-ului şi o şansă mai mare atunci când se eliberează o poziţie în ţară.

În ciuda celebrului proverb că în raniţa oricărui soldat există bastonul de mareşal, în realitate poziţiile de top sunt limitate – în sectorul bancar nu pot fi mai mult de 34 de CEO, atât cât este numărul de bănci. Iar dacă un CEO, odată ce preia acest post, îşi consolidează poziţia şi are rezultate, acţionarii nu îl schimbă, deci cei care sunt în eşalonul doi sau chiar trei trebuie să-şi caute alte poziţii, la alte entităţi, dacă vor să promoveze.

Cei care vizează o poziţie de CEO, fie într-o bancă, fie într-o multinaţională, fie chiar într-o companie antreprenorială românească, trebuie să beneficieze de multă şansă, de alinierea planetelor şi de timpuri favorabile pentru a putea obţine rezultate şi a rămâne în funcţie.

De multe ori, obţinerea unei poziţii de CEO ţine de anumite conjuncturi, de eliberarea altor poziţii, mai mult decât de altceva. După ce prinde poziţia, un CEO poate să obţină rezultate, dar îi trebuie o perioadă de creştere.

Într-o piaţă în care numărul de companii este limitat şi, mai ales, când primele 1.000 de companii din România fac jumătate din cifra de afaceri totală pe economie, iar dintre acestea 80% sunt multinaţionale, când numărul de bănci din piaţă este de numai 34, iar trendul este de reducere a acestuia, vedem cât de limitate sunt poziţiile de CEO.   

(cristian.hostiuc@zf.ro)