În contextul relaţiilor corporative actuale, adevărul nu mai este perceput drept o constantă morală (cunoscătorii pot întreba retoric: dar când a fost?), ci devine o resursă flexibilă, adaptată nevoilor strategice ale momentului, în goana după productivitate cu orice preţ. Acest instrument de adaptabilitate poate reflecta evoluţia unor mecanisme psihosociale sofisticate.

Toate studiile arată că este nevoie de o inteligenţă ridicată pentru a putea opera cu astfel de mecanisme, care permit suspendarea temporară a constrângerilor etice în favoarea maximizării eficienţei. Una dintre cele mai rafinate manifestări ale acestui fenomen este palteringul — utilizarea deliberată a afirmaţiilor adevărate pentru a genera percepţii false. Această practică permite păstrarea unei aparente integrităţi, în timp ce se manipulează aşteptările interlocutorului prin omiterea informaţiilor esenţiale sau redirecţionarea intenţionată a interpretării. Un exemplu din domeniul comercial ar fi replica: „produsul rezistă exact cât îi este sortit să reziste”.

Deşi factual corect, enunţul induce aşteptări eronate privind durabilitatea produsului. Astfel, adevărul devine un vehicul al ambiguităţii, iar comunicarea – o artă a sugestiei, nu a transparenţei.

Această formă de manipulare este adesea însoţită de un mecanism psihologic complementar: dezangajarea morală. Conform teoriei lui Albert Bandura, dezangajarea morală presupune suspendarea temporară a autocontrolului etic prin raţionalizări care reduc disonanţa cognitivă. În cuvinte mai pentru noi, este acea capacitate a individului de a se convinge că ceea ce face nu este chiar aşa de greşit – chiar dacă, în mod obiectiv, este – folosind justificări precum „a fost pentru binele echipei” sau „nu am avut de ales”.

Astfel, minciuna sau manipularea devin acceptabile pentru sine, deoarece sunt reinterpretate într-un cadru care sună moral sau rezonabil şi putem dormi mai uşor noaptea. Revenind la organizaţii, această dezangajare morală circulă sub următoarele forme: prima ar fi justificarea morală – atribuirea unui scop „nobil” unei acţiuni discutabile (ex. „a fost pentru binele companiei”); apoi, etichetarea eufemistică – reformularea comportamentului indezirabil în termeni acceptabili (ex. „gestionare strategică a informaţiei” în loc de minciună); difuzarea responsabilităţii – distribuirea vinovăţiei într-un cadru colectiv (ex. „toată echipa a decis asta”) şi minimizarea consecinţelor – subestimarea impactului comportamentului asupra celorlalţi.

Aceste mecanisme permit menţinerea unei imagini de sine pozitive chiar şi în condiţii de comportament etic îndoielnic, transformând minciuna rafinată într-o practică psihologic sustenabilă şi, de ce nu, cu profituri. Când palteringul şi dezangajarea morală devin prezente sau chiar norme, organizaţia intră într-o stare de disonanţă structurală: adevărul nu mai este valoare fundamentală, ci material retoric. Încrederea, transparenţa şi coeziunea echipelor sunt sacrificate în favoarea unei eficienţe simulate, iar leadershipul autentic este înlocuit de o autoritate nu foarte justă.

Pe termen scurt, cei care stăpânesc aceste mecanisme pot beneficia de avans ierarhic, încheie contracte, acumulează capital – dar simbolic. Însă, pe termen lung, consecinţele devin vizibile: alienare, cinism instituţional, degradarea culturii organizaţionale şi, în cele din urmă, pierderea legitimităţii interne. Ironia este că reacţia victimelor palteringului este adesea mai vehementă decât în faţa unei minciuni directe. Percepţia de complicitate involuntară – de a fi fost înşelat prin propriul mecanism de încredere – produce o formă mai profundă de trădare. Pe măsură ce aceste practici se repetă, se instalează o hipervigilenţă comunicaţională, în care fiecare mesaj este suspect, iar cultura organizaţională devine marcată de suspiciune cronică şi nimeni nu mai crede pe nimeni.

Ca scurtă concluzie, organizaţiile care nu implementează mecanisme clare de susţinere a responsabilităţii morale riscă să devină spaţii în care etica este opţională, iar adevărul – maleabil, sau cu capul spart. Într-un asemenea climat, abilitatea de a minţi fără remuşcare devine o competenţă adaptativă, însă cu un cost: pierderea autenticităţii şi a capitalului moral. Provocarea reală nu este identificarea palteringului sau a dezangajării morale în organizaţia voastră, ci cultivarea unei rezilienţe etice în voi şi în ceilalţi. Ce trebuie să ştiţi este că adevărurile selectate cu grijă într-adevăr pot câştiga o negociere, însă doar cele asumate cu responsabilitate pot salva cu adevărat o organizaţie.   

Daniel Popescu este psiholog si psihoterapeut, fondator al aplicaţiei PSYnfo