Iar acest lucru se vede în criză, atunci când cineva trebuie să strângă echipele, să găsească soluţii pentru ieşirea din situaţiile dificile şi mai ales să pună în aplicare noile strategii.

Avem specialişti buni şi foarte buni, avem executivi de top buni, dar la nivel de middle management nu stăm aşa bine.

Dintre toate pieţele pe care a activat, cine are un nivel bun de middle management?

Ungurii, spune Sorin Faur.

În România, poziţia de middle management, de manageri care trebuie să conducă echipele de specialişti până la urmă, este mai puţin apreciată, valorizată şi remunerată.

În România, cei din top management sunt foarte bine plătiţi, chiar peste media regională.

Dar acest lucru se „compensează” la nivelul următor, în middle management, adică la cei care trebuie să execute, la cei care trebuie să ducă zilnic povara businessului, mai ales în vremuri de criză. După anul 2000, odată cu venirea multinaţionalelor s-au creat poziţii de middle management ocupate de români, pentru că la vârf erau expaţi.

Când au plecat expaţii, au fost promovaţi în top management şi români.

Dar după ei nu a mai fost timp si poate nici dorinţă să se creeze altă generaţie de manageri, mai ales la nivel operaţional. Astfel, au fost promovaţi specialişti, cei care ştiau tehnic foarte bine, dar care nu au mai apucat să-şi dezvolte abilităţile de manageri, să închege şi să conducă echipe.

Nu cei mai buni specialişti din punct de vedere tehnic pot deveni şi cei mai buni manageri. Multe organizaţii au eşuat în această privinţă, declanşând adevărate lupte interne, care au măcinat companiile.

Firmele româneşti, într-o luptă permanentă de supravieţuire din punct de vedere economic, nu au mai apucat să facă planuri interne de carieră. La acest lucru se adaugă şi faptul că patronii ştiu şi vor să facă tot.

În multinaţionale, mulţi manageri buni au realizat că nu pot accede în top management, aşa că au decis să plece, să devină antreprenori sau să treacă la concurenţă, în cel mai bun caz.

Pentru că firmele nu au un parcurs profesional clar pentru angajaţi, se trezesc după ani că oamenii s-au plictisit şi că vor să facă altceva, şi atunci pleacă, spune Sorin Faur.

Businessul din România a crescut foarte mult în ultimii zece ani la nivelul afacerilor mici, făcute de cei care au lucrat în multinaţionale şi pentru care un câştig de 2.000-3.000 de euro pe lună în businessul lor este suficient.

Businessul din România, fiind atât de intens, este şi o moară care macină mult mai repede managerii.

Multinaţionalele stau mai bine la nivelul de middle management, dar la nivelul companiilor antreprenoriale româneşti este dezastru. Şi de aceea mulţi patroni, mulţi antreprenori români îşi epuizează energia în lucruri mărunte, cheltuind multe ore ocupându-se de middle management, şi în final nu mai au forţă şi energie să devină mai mari. Plus că patronii nu au încredere în oamenii de sub ei, pentru că se aşteaptă ca ei să fie copia fidelă a lor.

De partea cealaltă, românii care aspiră la poziţiile de manageri preferă să lucreze în multinaţionale decât în companiile româneşti, pentru că acolo lucrurile sunt mai clare, mai stabile, chiar dacă birocraţia este mai mare, iar timpul de realizare a unor proiecte mult mai ridicat. Până la urmă, această situaţie de resurse umane este o copie fidelă a businessului din România, unde

1.000 de companii – dintre care 90% sunt multinaţionale – realizează 49% din cifra de afaceri totală, iar restul de 599.000 de companii – dintre care 90% sunt româneşti – se bat pentru ce a rămas. Şi până la urmă este şi copia structurii sociale din România, unde clasa de mijloc lipseşte, cea care ar trebui să aducă o stabilitate mult mai mare şi să ducă România mai departe, mai repede.