Căderea comunismului şi deschiderea României către capitalism a dus la apariţia investitorilor străini, a multinaţionalelor, a corporaţiilor care s-au instalat în special după anul 2000.

Puţină lume credea în anii ’90, când mulţi se gândeau să plece din ţară aşa cum au plecat prietenii lor, că în oraşele mari din România vor apărea clădiri de birouri de sticlă, înalte, că vor apărea multinaţionalele şi se va forma ceea ce astăzi sunt corporatiştii, aşa cum le spun eu.

Acum două decenii lumea ar fi făcut orice să lucreze într-o corporaţie versus să lucreze în fabrici, în companiile antreprenoriale româneşti care se formau sau la stat.

Dar corporaţiile au venit, dincolo de salarii mai bune şi beneficii, şi cu reguli, cu o birocraţie mai elevată, cu o ipocrizie elegantă, cu un nepotism sofisticat bazat pe o încrengătură de relaţii şi promovări extrem de complicată.

Pe de altă parte, corporaţiile au capacitatea de a căuta tot timpul talente, de a le pregăti şi de a le promova într-o reţea internaţională la care acum 20-25 de ani nimeni nu visa.

Brandingul cu care vin multinaţionalele este fără precedent şi de aceea reuşesc să atragă poate cei mai buni oameni vânzându-le o imagine extrem de bine şlefuită.

Companiile româneşti antreprenoriale au ţinut pasul foarte greu cu multinaţionalele, nu au avut bani să investească în imagine, în salarii mai bune (cu excepţia celor din management), nu s-au preocupat de a căuta tot timpul resursă umană şi de a descoperi talente. Cele mai multe companii româneşti se bazează pe fondator, pe antreprenor, care a învăţat extrem de greu să delege din putere. Instinctiv, antreprenorii nu au încredere că au angajaţi care pot face lucrurile mai bine ca ei şi de aceea tot timpul îşi analizează şi judecă angajaţii prin aşteptările pe care le au de la ei înşişi, adică să fie după chipul şi asemănarea lor.

Dacă pentru cei care îşi caută în job corporaţiile sunt prima opţiune prin ceea ce aud, prin imaginea pe care o proiectează, la polul opus, pentru publicul larg multinaţionalele/corporaţiile/investitorii străni sunt cei care fac profituri pe care le scot din ţară fără să plătească taxe şi impozite. Ca să nu mai vorbim că aceste multinaţionale au venit să ne cumpere de tot, începând de la politicieni până la ultimul angajat. 

Pe măsură ce au trecut anii, de fapt deceniile (două la număr), cei din primul val care s-au angajat în multinaţionale au început să se uite în jur, să găsească alternative la jobul lor. Nu toată lumea poate să fie promovată, nu toată lumea poate să ajungă în middle management sau în top management, nu toată lumea are acces în birourile C Level, nu toată lumea poate fi recrutată fie de reţea, fie de competitori. Mulţi români din multinaţionale şi-au dat seama că sunt blocaţi, că nu pot înainta pe verticală, că nu pot avea acces la pachete salariale mai mari, că nu pot ajunge în vârf. Aşa că părerile despre multinaţionale au început să se schimbe. O parte dintre ei au început să fugă din multinaţionale trântind chiar uşa, departamentele de HR, de vânzări, de marketing au devenit duşmani, iar expaţii au început să fie coborâţi de pe soclul de imagine faţă de cum erau priviţi acum două decenii.

O parte dintre corporatişti au încercat să-şi găsească o nouă viaţă în zona de business pe cont propriu, devenind antreprenori, aşa cum îşi imaginau ei că ajung antreprenorii citind cărţi şi articole. Unii au avut succes, alţii şi-au dat seama că businessul nu este de ei, unii au făcut cunoştinţă cu depresia - că lumea din stradă este altfel decât cea din birouri (unde salariile sunt plătite la timp, unde există bonusuri mai mari sau mai mici, unde facilităţile oferite de multinaţionale erau la ordinea zilei), iar alţii au descoperit că ceea ce câştigă din businessul propriu este mult mai puţin decât salariul pe care îl aveau în corporaţia din Aurel Vlaicu sau Pipera.

Lumea reală a businessului, când eşti un antreprenor mic sau mijlociu, este total diferită de lumea businessului corporaţiilor, acolo unde sunt cifre mari, acolo unde sunt monopoluri văzute şi nevăzute, acolo unde există puterea de a deschide uşi şi de a obţine contracte.

România nu este o ţară extraordinară care să susţină antreprenoriatul foarte mic, mic şi mijlociu, barierele birocratice sunt extrem de puternice, chiar dacă barierele fiscale sunt destul de bune comparativ cu alte ţări.

Businessul din România este extrem de polarizat, primele 1.000 de companii din punct de vedere al cifrei de afaceri controlează jumătate din business, iar cele 899.000 de companii de celelalte tipuri se bat pentru restul de 50%. Avem foarte multe companii foarte mici şi foarte puţine companii mici şi mijlocii.

Întrebarea este dacă există o lume mai bună dincolo de corporaţii, de avantajele pe care le ai într-o corporaţie, dar fiind închis acolo? Există, dar trebuie să munceşti mult mai mult decât într-o corporaţie, în condiţiile în care credeai că într-o corporaţie se munceşte mult.   

(cristian.hostiuc@zf.ro)