Cu excepţia presei sportive, Cristian Chivu nu prea a primit recunoaşterea pe care ar fi meritat-o pentru faptul că a câştigat cu Inter Milano, ca antrenor, titlul de campion al Italiei, top 3 campionate din Europa. În ciuda părerilor de început, că nu are deloc experienţă la nivel înalt pentru că nu a condus o echipă de top, Chivu a reuşit să câştige fiind în fruntea unuia dintre cele mai mari branduri din fotbal din Europa şi din lume. A fi antrenorul unei echipe de fotbal e ca şi cum ai conduce o companie, pentru că un club de fotbal este un business de sus până jos. El a condus, de fapt conduce, pentru că şi-a prelungit contractul cu Inter, unul dintre cele mai cosmopolite vestiare ale unui club de fotbal, cu jucători din diferite ţări care vorbesc toate limbile pământului. Să câştigi titlul în Italia cu Inter ca antrenor este o realizare fabuloasă, care înseamnă mult mai mult decât un simplu titlu. El a câştigat acolo unde nu sunt prea mulţi cei care au şansa să antreneze şi chiar să câştige. Mergând într-un alt registru, Dan Şucu, proprietarul Mobexpert şi al clubului de fotbal Rapid, a primit prea puţină importanţă pentru faptul că a cumpărat un club de fotbal din Italia din prima ligă (pentru cei care sunt interesaţi, Dan Şucu este şi noul investitor în Ziarul Financiar şi BUSINESS Magazin, unde scriu acest articol).

Nu sunt prea multe ocazii într-o viaţă când poţi să cumperi un club de fotbal în Italia şi să stai în tribună cu establishmentul economic, de business şi politic al Italiei şi al Europei, dar nu numai. Spre exemplu, Inter Milano este un club deţinut de un investitor american, care deţine unul dintre cele mai influente fonduri de investiţii din lume. Într-o piaţă globală, să fii antrenorul lui Inter şi chiar să câştigi campionatul, respectiv să deţii un club de fotbal în Italia este ceva ce nu e la îndemâna oricui. Noi, România, avem mult prea puţine exemple de executivi, antreprenori care să conducă şi să deţină branduri globale de care să fi auzit multă lume.  De Mobexpert am auzit numai noi, dar de Genoa a auzit mult mai multă lume. Am pornit cu ideea acestui articol pentru a spune că suntem mult prea puţin internaţionali, suntem mult prea puţin globali prin realizările de până acum. Avem mult prea puţini executivi care au reuşit să acceadă în conducerile unor companii globale, avem mult prea puţini executivi care au reuşit afară, în companiile globale. Din România au plecat după ’90 peste 5 milioane de români, pleacă şi acum, dar nu am cucerit lumea din punct de vedere executiv. La fotbal, care este un sport global, îi numărăm pe degete pe fotbaliştii români sau care într-un fel sau altul au origine română care joacă în campionatele de top. Tocmai şi de aceea nu mai avem rezultate la fotbal, calificarea la Campionatul European de Fotbal din 2004 fiind o excepţie care nu a mai putut fi replicată. Toţi jucătorii români care reuşesc să obţină un contract afară şi nu în campionatele de top – Anglia, Spania, Italia, Germania, Olanda – nu rezistă prea mult şi se întorc repede acasă ca să joace în campionatul local. La fel este şi situaţia cu destul de mulţi corporatişti români care reuşesc să obţină poziţii regionale sau globale, dar care se întorc mult prea repede acasă.  Ca şi în fotbal, este greu să câştigi teren în corporaţiile internaţionale şi să ajungi în poziţiile cele mai de top. Întrebarea este: de ce, de ce nu reuşim afară, când românii au şansa istorică de a fi parte a lumii globale în toate domeniile fără niciun fel de barieră? De ce ne tot întoarcem acasă atât de repede, fără atât de multe realizări şi poziţii de conducere obţinute? Chivu şi-a dorit să reuşească în străinătate ca antrenor, aşa cum a reuşit ca fotbalist, mai mult decât să revină în ţară, ca ceilalţi din generaţia lui. Nu poţi să fii global, nu poţi să stăpâneşti un vestiar global de acasă. În business avem mult prea puţine exemple de companii româneşti care au reuşit la nivel regional, european, global. Cele care au reuşit – UiPath, Bitdefender, Digi – au realizat că piaţa lor nu este în primul rând România, ci lumea toată, acolo unde te poate duce globalizarea. Noi ne uităm la unguri, la polonezi, la cehi, la austrieci, la nemţi, la francezi, la americani, care ne-au cucerit la noi acasă, dar învăţăm mult prea puţin de la ei. Plus că retorica noastră revine acum la cea de „ne fură străinii ţara”. Noi credem că suntem internaţionali, dar nu prea suntem, şi ne tot întoarcem acasă.   

(cristian.hostiuc@zf.ro)