Am fost învăţaţi să ne definim prin ceea ce facem. „Cu ce te ocupi?” este una dintre primele întrebări pe care le punem atunci când cunoaştem pe cineva nou, iar răspunsul spune, de multe ori, mai mult decât profesia. Ne spune cine suntem, cât de ambiţioşi suntem, ce ştim să facem, cât câştigăm şi, uneori, chiar cât de valoroşi credem că suntem.

Pentru generaţiile baby boomers, X şi, într-o anumită măsură, mileniali, profesia şi parcursul profesional au fost, în general, elemente importante ale identităţii adulte. Generaţia mea, Gen Z, încearcă să se raporteze diferit la această idee. Nu mai vrem ca jobul să fie întreaga noastră identitate şi vorbim mult mai mult despre echilibru, timp liber şi viaţă în afara muncii. Dar, în realitate, nici noi nu am reuşit să ne desprindem complet de această logică: încă ne prezentăm prin ceea ce facem, încă ne măsurăm succesul prin carieră şi încă ne întrebăm dacă suntem „suficient de buni” profesional. Deşi am fost expuşi online la o viaţă mai „romantizată” a tinerilor care reuşesc să muncească foarte puţin şi să călătorească mult, să îşi cumpere maşini şi apartamente fără credite, să deschidă afaceri de succes – acestea sunt doar excepţii.

Pentru noi ceilalţi, realitatea este că petrecem mai mult timp la job decât cu prietenii sau familia – deci, că vrem, că nu vrem, profesia este parte din identitatea noastră.

Deşi în aceste vremuri, salariul este extrem de important, munca nu a fost niciodată doar despre asta. Ne-a oferit structură, rutină, relaţii, sentimentul că progresăm şi, pentru mulţi dintre noi, un scop. Prin muncă ne dezvoltăm abilităţile, devenim independenţi, contribuim la ceva mai mare decât noi şi primim confirmarea că avem un loc în societate. Nu este întâmplător că cercetările despre „meaningful work” leagă munca percepută ca fiind relevantă de satisfacţia profesională, implicare şi chiar de satisfacţia generală faţă de viaţă. Şi generaţia noastră, ca oricare alta, se regăseşte în aceste statistici. Legătura strânsă dintre sensul muncii şi performanţă este confirmată şi la nivel ştiinţific. O metaanaliză publicată de Allan şi colaboratorii săi (2019), care a evaluat 44 de studii pe un eşantion de peste 23.000 de participanţi, arată că o activitate profesională percepută ca fiind semnificativă aduce beneficii majore pe toate planurile. Cercetarea demonstrează că angajaţii care găsesc un scop în munca lor raportează un nivel mult mai ridicat de implicare, satisfacţie profesională şi ataşament faţă de organizaţie. Mai mult, efectele pozitive depăşesc sfera profesională: sensul muncii corelează direct cu o satisfacţie generală de viaţă mai mare, cu un sentiment extins de împlinire personală şi cu o stare mai bună de sănătate fizică şi mentală.

Dar câtă satisfacţie mai avem la locul de muncă dacă ne bazăm mai mult pe AI? Până acum, tehnologia ne-a ajutat în principal să muncim mai repede. Automatizarea a preluat sarcini repetitive, software-ul a făcut calculele în locul nostru, internetul ne-a conectat cu informaţii şi oameni.
AI-ul face însă mult mai mult de atât.

Pentru prima dată, o tehnologie începe să intre masiv tocmai în zona pe care am considerat-o mult timp profund umană: scrisul, analiza, cercetarea, designul, programarea, traducerea, generarea de idei, luarea unor decizii şi chiar anumite forme de creaţie. Nu mai vorbim doar despre o maşină care face mai repede ceea ce îi cerem. Vorbim despre sisteme care pot produce, în câteva secunde, ceva ce până de curând era rezultatul educaţiei, experienţei şi muncii intelectuale a unei persoane.

Dacă AI schimbă nu doar structura muncii, ci şi sensul ei, ce se întâmplă cu noi? Să presupunem că un angajat obişnuia să scrie rapoarte, să analizeze date, să pregătească prezentări sau să vină cu primele variante ale unor concepte. Dacă AI-ul face toate acestea în câteva minute, compania poate deveni mai productivă. Dar ce se întâmplă cu omul care, timp de ani de zile, şi-a construit identitatea profesională în jurul acestor competenţe?

Probabil vom spune că va face lucruri „mai importante”. Este posibil. Şi ar fi, de altfel, scenariul optimist.

Dacă AI preia munca repetitivă şi ne lasă mai mult timp pentru creativitate, relaţii, strategie, cercetare sau proiecte personale, am putea ajunge să muncim mai puţin şi să trăim mai mult. Productivitatea crescută ar putea însemna mai mult timp liber, săptămâni de lucru mai scurte şi mai mult spaţiu pentru familie, prieteni, călătorii, sport sau pur şi simplu pentru a nu face nimic.

Dar există o problemă: e posibil ca societatea (şi piaţa muncii) să nu folosească câştigul de productivitate pentru a ne oferi mai mult timp, ci pentru a ne cere să producem şi mai mult.

Răspunsul cinic ar fi că devenim nişte simpli „editori” sau „supervizori” ai unor maşini mai deştepte decât noi. Dacă un algoritm îţi generează strategia de marketing în trei secunde, iar rolul tău se reduce la a da copy-paste şi a corecta câteva virgule, mândria profesională începe să se dizolve. Dispare satisfacţia aceea profundă de la finalul zilei când ştii că ai rezolvat o problemă grea prin propriul tău efort intelectual.

Dacă studiul lui Allan ne arată că sănătatea noastră mentală depinde de acest sens găsit în muncă, riscul major al erei AI nu este doar şomajul tehnologic, ci o criză existenţială de masă. Ce facem când munca nu ne mai poate oferi sentimentul de utilitate şi unicitate?

Istoria ne-a învăţat că tehnologia creează noi locuri de muncă în locul celor distruse. Dar de data aceasta, miza este alta. Nu ne întrebăm dacă vom mai avea din ce trăi – deşi şi asta este o îngrijorare legitimă –, ci dacă vom mai avea pentru ce să muncim cu pasiune.

Poate că salvarea Gen Z şi a generaţiilor care urmează stă tocmai în capacitatea de a muta centrul de gravitate al identităţii noastre în afara biroului. Dacă AI preia logica eficienţei şi a productivităţii absolute, nouă ne rămâne datoria de a recupera logica umanului. O viaţă împlinită va trebui să însemne mai puţin „ceea ce producem” şi mai mult „ceea ce experimentăm” şi „cum ne conectăm”.

Sensul va trebui căutat în spaţiile pe care algoritmii nu le pot simţi: în calitatea relaţiilor noastre, în comunităţile din care facem parte, în hobby-urile făcute exclusiv pentru bucuria procesului, nu pentru monetizare, şi în capacitatea de a fi prezenţi. Va trebui să învăţăm să fim mândri nu de cât de productivi suntem la job, ci de cât de empatici, curioşi şi autentici suntem în viaţa de zi cu zi.

Munca ne-a definit identitatea timp de secole pentru că era cel mai la îndemână instrument de validare. AI-ul ne forţează, brutal, să ne desprindem de această ancoră.

Ce ne face valoroşi dacă nu suntem cei mai rapizi?

Ce ne face relevanţi dacă o maşină poate scrie mai bine?

Ce ne face creativi dacă un model poate genera sute de idei într-o secundă?

Şi, mai ales, ce ne face să ne simţim utili dacă nu mai este nevoie de noi în acelaşi mod?

Ironia este că AI-ul ar putea ajunge să ne pună în faţa unei întrebări foarte vechi: dacă nu ar trebui să muncim pentru a supravieţui, pentru ce am alege să ne folosim timpul?

Nu ştim încă dacă AI va produce mai multă libertate sau mai multă anxietate. Probabil va face ambele lucruri, în acelaşi timp, pentru oameni diferiţi.

Pentru prima dată după mult timp, am putea fi obligaţi să ne răspundem sincer la întrebarea: Dacă munca nu ne mai defineşte, atunci cine suntem.   

Oana Ioniţă este social media manager BUSINESS Magazin, Ziarul Financiar, După Afaceri Premium