Bucureştiul trăieşte un paradox urban care defineşte perfect diferenţa dintre viziunea capitalistă şi mentalitatea socialistă în dezvoltarea imobiliară. Pe de o parte, oraşul atrage investitori privaţi care văd potenţial în clădirile istorice ale centrului – de la blocul Scala de pe Magheru la Hotelul Ambasador şi Palatul BCR. Pe de altă parte, autorităţile rămân fidele unei gândiri care evită sistematic monetizarea activelor publice prin parteneriate cu sectorul privat.

Tranzacţia Danielei Schoppmeyer pentru jumătate din blocul Scala demonstrează că există capital privat disponibil pentru regenerarea patrimoniului Bucureştiului. Arhitecta acestei mişcări, care conduce Faberrom – compania care a transformat fostul colos textil APACA într-un furnizor pentru branduri precum Louis Vuitton şi Chanel – a achiziţionat 27 de apartamente şi spaţiul comercial de la parter, confirmând că investitorii gândesc strategic pe termen lung. Blocul proiectat de Rudolf Fränkel în 1936 va fi consolidat cu fonduri nerambursabile, iar fenomenul se extinde: Hotelul Ambasador sub Julius Meinl, Palatul BCR şi Hotelul Majestic intră în reconversie. Magheru şi Victoriei devin din nou zone atractive pentru capitalul privat.

În contrast cu această dinamică, cazul Gării de Nord ilustrează cât de multe oportunităţi economice pierde Bucureştiul din cauza incapacităţii autorităţilor de a adopta modele de dezvoltare moderne.

Proiectul recent anunţat de primarul interimar – parcări subterane, zone de agrement suspendate şi parcuri verzi – sună plăcut, dar evită complet întrebarea fundamentală: de ce să cheltuieşti bani publici pentru intervenţii cosmetice când ai putea facilita investiţii private de peste un miliard de euro care să transforme radical zona şi să genereze venituri substanţiale pentru bugetul local?

În 2017, Tatian Diaconu, arhitectul celei mai mari regenerări urbane din Europa la Coresi Braşov, avea o viziune complet diferită pentru cei 15.000 de oameni care tranzitează zilnic Gara de Nord. El propunea un hub economic cu birouri şi activităţi comerciale, după modelul din Londra, Frankfurt sau Leipzig. Nu vorbea despre
mall-uri – proximitatea cu Orhideea şi AFI Cotroceni face această variantă nefezabilă – ci despre un centru urban vibrant care să atragă investiţii masive şi să transforme zona dintr-un loc pe care nimeni nu vrea să-l vadă într-un pol economic modern.

Europa a rezolvat demult această ecuaţie. La Londra, St Pancras–King’s Cross a devenit un centru pentru un nou cartier cu birouri, retail şi spaţii culturale. Berlin Hauptbahnhof integrează fluxurile feroviare într-un nod multimodal cu galerii comerciale. Paris, Madrid, Viena, Rotterdam, Antwerpen – toate au tratat marile gări ca proiecte de regenerare urbană cu finanţare public-privată, funcţiuni mixte şi orientare spre cetăţean. Rezultatul: gări-destinaţie care ridică valoarea zonelor adiacente şi generează venituri, nu doar cheltuieli.

Bucureşti are patru proiecte mari imobiliare blocate de stat: Romexpo, Esplanada, Casa Radio şi Gara de Nord. Vorbim despre investiţii potenţiale de şase până la zece miliarde de euro care stau îngheţate de peste un deceniu. În loc să faciliteze aceste proiecte prin parteneriate care să aducă capital privat, expertiză şi execuţie la timp, autorităţile preferă să anunţe modernizări finanţate din bani publici care nu schimbă fundamental nimic şi care, în cea mai bună tradiţie românească, vor întârzia şi vor depăşi bugetul.

Problema nu este tehnică, ci de mentalitate. Investiţia privată în proiecte publice nu înseamnă privatizare sau distrugere de patrimoniu. Înseamnă utilizarea capitalului şi expertizei private pentru a revitaliza active subutilizate, păstrând proprietatea publică şi asigurând venituri pe termen lung pentru buget. Clădirea istorică a Gării de Nord poate fi perfect conservată şi integrată într-o dezvoltare modernă, exact cum s-a întâmplat în toate capitalele europene care au tratat gările ca oportunităţi de dezvoltare urbană, nu ca sarcini bugetare.

Refuzul sistematic de a monetiza aceste active publice are consecinţe directe asupra calităţii vieţii şi asupra capacităţii statului de a genera venituri. Când statul nu valorifică corect proiectele de anvergură, singura sa opţiune pentru a creşte veniturile bugetare rămâne majorarea taxelor şi impozitelor pentru cetăţeanul de rând. În paralel, se cheltuiesc fonduri publice pentru pensii speciale şi investiţii discutabile în infrastructură sportivă în zone fără utilităţi de bază, fără ca nimeni să întrebe contribuabilul ce preferă: stadion sau canalizare, teren de fotbal sau apă şi gaze.

Diferenţa dintre un proiect realizat de investitori privaţi coordonaţi de experţi şi unul realizat de stat este diferenţa dintre execuţie la timp, în buget, cu impact major asupra comunităţii şi un proiect de necesitate discutabilă, întârziat, mult peste buget, cu plan nerealist pentru nevoi inexistente. Când investitorii privaţi construiesc clădiri de birouri moderne cu toalete curate şi spaţii funcţionale, statul menţine Gara de Nord într-o stare în care călătorii traversează sala de aşteptare ţinându-şi respiraţia, evitând contactul vizual şi sperând să ajungă cât mai repede la peron.

Tinerii pleacă din România nu doar pentru salarii mai mari, ci pentru că nu vor să trăiască în mizerie şi să nu vadă nicio viziune pentru viitor. Dacă Palas nu ar fi fost construit la Iaşi, mulţi dintre tinerii care lucrează acolo ar fi lucrat în altă parte, dar în afara României. Acelaşi lucru este valabil pentru Bucureşti: fiecare proiect blocat de mentalitatea socialistă a statului înseamnă oameni care pleacă, investiţii care nu vin şi venituri bugetare care nu se materializează niciodată.

Gara de Nord va rămâne probabil în aceeaşi stare pentru încă un deceniu, în timp ce autorităţile vor continua să anunţe proiecte de regenerare care pun iarbă pe acoperişuri în loc să faciliteze investiţii de un miliard de euro. Până când mentalitatea nu se va schimba, Bucureştiul va continua să piardă oportunităţi masive în favoarea unor soluţii cosmetice finanţate din bani publici care nu rezolvă nimic fundamental. Paradoxul rămâne: în timp ce investitorii privaţi văd şi valorifică potenţialul centrului istoric, statul român rămâne incapabil să facă acelaşi lucru cu cele mai importante active pe care le deţine.   ■