Au fost două momente în copilăria mea care m-au format. Primul a avut loc când aveam şase ani, era între clasele întâia şi a doua; atunci am văzut moartea cu ochii“, povesteşte Hezi Shayb, CEO New Kopel Group, care de-ţine pe piaţa locală dealerul Opel Union Motors şi firma de rent a car şi leasing operaţional Sixt New Kopel, dar şi divizia de maşini second-hand Sixt New Kopel SH. „Obişnuiam să petrec timp alături de rude la malul mării, în Israel, şi ţin minte că erau foarte multe stânci în apă care duceau la apariţia unor vârtejuri. Ţin minte că într-o bună zi tatăl meu mi-a spus: «Dacă se întâmplă să fii prins într-un vârtej, nu încerca să ieşi din el. Lasă‑te dus de curent şi, atunci când simţi pământul cu picioarele, împinge cât poţi de tare şi ieşi din apă.» Bineînţeles, acest lucru s-a şi întâmplat, m-am trezit prins în vârtej şi am făcut exact ceea ce mă învăţase tatăl meu. Apa nu era foarte adâncă, să fi avut vreo patru metri, dar pentru mine, un copil de şase ani, era ca şi cum ar trebui să cobor de pe Empire State Building. Am reuşit totuşi, cumva, să ies la suprafaţă. Ţin minte că tatăl meu îmi spusese că există doar o şansă: dacă o ratezi, gata! A fost o lecţie foarte importantă pentru mine, am înţeles că înainte de a acţiona trebuie să ştiu lucruri. Cunoaşterea este extrem de importantă; sunt aici pentru că tatăl meu şi-a făcut timp să mă înveţe acele lucruri. Al doilea moment s-a petrecut ceva mai târziu, eram în clasa a XI-a la un liceu de electronică şi veneam în fiecare zi din provincie pentru cursuri. În cadrul unui program, fiecare liceu trebuia să trimită doi elevi la un examen, iar cei mai buni urma să ajungă pentru câteva luni în Olanda. Nu am vrut iniţial să particip, pentru că nu-mi prea stătea mintea atunci la examene, dar la insistenţele profesorilor m-am dus.“

A ajuns în cele din urmă în Olanda, iar ceea ce l-a impresionat cel mai mult a fost expresia de pe chipul oamenilor. „La acea vreme, era diferenţă mare între nivelul de viaţă din Israel şi cel din Olanda. Am văzut oameni fericiţi, şi mi-am spus: «vreau să fiu cineva şi am să fac tot ceea ce ţine de mine pentru a fi cineva». Am decis să iau totul în serios şi să-mi trăiesc viaţa în aşa fel încât să nu fie risipită. Spre norocul meu, în Israel există o anumită scurtătură pentru asta. Nu e uşoară, dar este totuşi o scurtătură. La 18 ani trebuie să intri în armată şi, dacă ai anumite abilităţi, poţi să ajungi la trupele speciale. Şi exact asta am făcut: m-am înscris la Academia Navală din Israel, care ţine şase ani şi jumătate. Am terminat cursurile în 1983, dar nu a fost o experienţă uşoară.“

CEL MAI TÂNĂR VICEPREŞEDINTE

La primul job a ajuns dintr-o întâmplare, la scurt timp după terminarea armatei. „Am terminat armata la 26 de ani, fără a avea studii superioare şi am găsit un anunţ din partea unei companii de asigurări care oferea un curs de specializare. După absolvirea acestuia, aveai asigurat un loc de muncă şi primeai şi o maşină; la vremea respectivă, cei care aveau maşină erau priviţi ca având un statut special. Problema era că trebuia să ai studii superioare şi să ai 28 de ani. Eu nu respectam niciuna dintre condiţii, dar m-am dus totuşi la interviu. Cel cu care m-am întâlnit mi-a spus: «Am acceptat interviul ăsta doar din curiozitate, cum ai îndrăznit să te prezinţi?». L-am întrebat de câţi oameni are nevoie şi mi-a spus că va angaja zece; aşa că i-am propus să mă angajeze în plus, pe lângă posturile disponibile, ca pe un tânăr lipsit de experienţă. I-am spus: «cunoaşterea nu e totul; promit că ceea ce nu înţeleg în timpul zilei voi studia noaptea, iar a doua zi voi cunoaşte problema.» Şi m-au angajat, era în primăvara lui '88, iar după opt luni am terminat al doilea curs de specializare. Bineînţeles, a trebuit ulterior să obţin diploma de studii superioare, aşa că am urmat cursuri de administrarea afacerilor la sucursala din Israel a unei facultăţi americane. În 1995 aveam 32 de ani şi eram cel mai tânăr vicepreşedinte la cea mai mare companie de asigurări din Israel; obţinusem, între timp, şi masterul în administrarea afacerilor.“

A ocupat apoi mai multe poziţii în cadrul unor firme de asigurări, iar în 1999 unul dintre cei mai bogaţi oameni din Israel, pentru care mai lucrase în trecut, i-a propus să pună bazele unei companii de asigurări în sănătate. În 2004, după ce investitorul vânduse grupul din care făcea parte, a decis să facă şi el exit.

A urmat apoi funcţia de CEO al IVECO Israel, pe care a ocupat-o între 2005 şi 2012. A venit ca o provocare, pentru că nu ştia nimic despre camioane. I s-a explicat că situaţia companiei este una extrem de dificilă şi că nu se aşteaptă minuni de la el, aşa că a decis să accepte. „Au fost două elemente care au adus compania de la stadiul de faliment la cel de succes; în primul rând, ştiam că maşinile IVECO au o imagine foarte proastă, pentru că se stricau destul de des. Am ales cea mai stabilă maşină şi am decis să o vindem cu o garanţie completă de trei ani. Astfel, le-am explicat clienţilor că nu vor mai avea cheltuieli suplimentare, pentru că noi vom acoperi în respectiva perioadă toate costurile de service. Pe piaţa din România putem oferi garanţie de până la 57 de luni în care acoperim toate costurile, fiind vorba de maşini, dar în cazul tractoarelor lucrurile sunt puţin diferite. În fiecare zi în care tractorul stă în service, proprietarul trebuie să anuleze comenzile pe care le-a primit, iar asta complică destul de mult situaţia. La acel moment cota de piaţă era de 8%, dar a crescut în scurt timp la 23%. Am câştigat şi destul de mulţi bani într-o perioadă scurtă de timp, iar asta mi-a oferit practic o fereastră de un an de zile. Problema de fond era însă neschimbată: foarte multe maşini se stricau, şi am înţeles că trebuie să rezolv asta cât mai repede. Am primit mai multe propuneri, dar era vorba de lucruri minore, iar eu căutam ceva care să schimbe datele problemei. Atunci când te afli într-o situaţie de criză, rezolvarea problemelor mici nu reprezintă o soluţie. Trebuie să gândeşti la scară mai mare. Şi s-a întâmplat ca acea soluţie pe care o căutam să ajungă la mine pe birou: un tip oarecare a venit la mine şi mi-a spus că are un sistem care adună informaţiile tehnice ale maşinilor, în timp real, şi le trimite prin satelit, dar că nu ştie ce să facă cu el. Reţineţi, era anul 2006. Am luat 100 de maşini şi le-am echipat cu sistemul, iar la scurt timp am descoperit că doar 20-25 de probleme cauzau toate stricăciunile. Şase luni mai târziu, costurile cu garanţiile scăzuseră cu 30%, iar cererile de reparaţii scăzuseră cu 50%. A fost un pas imens către salvarea companiei. Iar compania care producea softul a ajuns să valoreze, astăzi, în jur de 150 de milioane de euro.“

Să nu renunţi niciodată este unul din motto-urile sale, dar trebuie să fie pus în practică într-un mod inteligent. „E în regulă să greşim pentru că nimeni nu e perfect. Eu am făcut mai multe greşeli decât alţi 3-4 oameni la un loc. O să vă povestesc despre o greşeală din cauză căreia am avut, multe nopţi la rând, coşmaruri. Atunci când eram în clasa a VIII-a jucam baschet, eram foarte înalt pentru vârsta mea. Am avut un meci cu echipa altei şcoli şi, la pauza mare, a trebuit să merg până la baie. Când am revenit pe teren coşurile se schimbaseră, dar eu nu mi-am dat seama aşa că am plecat cu mingea şi am înscris pentru echipa adversă. După asta, toată lumea din şcoală m-a cunoscut; norocul meu a fost că era ultimul an din şcoala generală. Cât despre carieră, una din greşelile pe care le-am făcut a fost atunci când am refuzat un angajat de-al meu care mi-a propus să lucrăm împreună la un proiect. Eu i-am spus că vreau să mă concentrez pe carieră, iar ulterior produsul său s-a bucurat de un succes fantastic, chiar anul trecut în august a vândut compania pentru 25 de milioane de euro. O altă greşeală am făcut-o în timpul armatei: un coleg a venit şi mi-a propus să construim o maşinărie care combina esenţe pentru parfumuri. Eu i-am spus că nu mă interesează, mai aveam puţin şi terminam armata şi voiam să stau liniştit o perioadă. El a pus pe picioare start-up-ul, era prin 1986, iar la scurt timp după s-a descoperit că în tratamentul împotriva virusului HIV e nevoie de un astfel de aparat care să amestece substanţele. A vândut şi el compania ulterior, iar acum are o avere de vreo 150 de milioane de dolari. Suntem în continuare în relaţii foarte bune, pentru că el spune că prietenii pe care ţi i-ai făcut înainte să te îmbogăţeşti sunt prietenii adevăraţi.“