Cand am fost ultima oara in Marea Britanie m-am intalnit cu fostul meu profesor de politica – un membru al corpului profesoral de la Oxford apartinand scolii vechi, care servea mereu sherry la orele sale si fuma ca un turc. Mi-a spus ca tocmai acceptase trei studenti romani bursieri. „Sunt studenti buni”, mi-a zis el, „dar nu-mi vine sa cred cat de puternice sunt convingerile lor de dreapta”!

Are dreptate: opinia publica din Romania este, lucru de inteles, extrem de orientata spre dreapta, ceea ce aduce cu sine o serie de dezavantaje.

Poate cel mai putin important dintre ele este acela ca nu multi dintre cei care citesc acest articol se vor orienta in mod normal catre cantautorul Billy Bragg. Ceea ce e mare pacat, pentru ca Bragg merita atentie. Ziarul The Guardian l-a descris drept „unul dintre cei mai mari compozitori ai nostri”, descriere cu care eu sunt de acord.

Daca punk-ul inseamna o muzica dezbracata de artificii pana la elementele cu cea mai mare incarcatura emotionala, atunci Billy Bragg se incadreaza in punk cat se poate de bine.

A devenit popular la inceputul anilor optzeci, urcand pe scena inarmat doar cu o chitara electrica si un microfon. Intr-o vreme in care pop-ul implica un proces de productie cat mai lin, care evita orice agresivitate, in timp ce punk-ul producerea unui taraboi urias, Bragg se remarca prin sinceritatea sa dezarmanta.

A canta neacompaniat in acest fel era o miscare curajoasa - desi chitara lui care-si arata coltii si versurile politice il legau de etica punk, cantautorii nu mai erau la moda. Cei ca Dylan erau luati in zeflemea, considerati ca facand parte din idealul hippy ridiculizat in acea vreme.

Bragg era insa diferit. El canta cantece cu puternice mesaje sociale, cam ca The Clash si Tom Robinson Band, desi inspirat si de cantareti protestatari aparuti cu mult mai inainte, ca Woody Guthrie. Canta despre nedreptatea sociala si starea actuala a lumii, in piese ca „Which Side Are You On” („De care parte te afli?”), compusa ca raspuns la greva de un an a minerilor din 1984.

Poate ca nu ar trebui sa va spun asta, dar el a inregistrat si propria sa versiune a „Internationalei”, un cantec pe care ma indoiesc ca multi dintre voi ar vrea sa-l mai auda. (Inteleg ca nu puteti suporta lucrurile pe care le asociati cu „Internationala”. Mi se pare destul de corect, nici mie nu-mi plac asociatiile evocate de „Imagine” a lui John Lennon, o piesa care are cam acelasi mesaj la baza. Daca-mi promiteti sa nu cantati niciodata „Imagine”, va promit si eu sa nu cant niciodata „Internationala”, bine?)

Va rog insa ca, inainte sa aruncati BUSINESS Magazin pe jos dezgustati, sa continuati sa cititi, intrucat ceea ce face ca Bragg sa merite ascultat nu sunt tiradele sale politice, ci piesele sale simple de dragoste.

Cele mai bune cantece ale sale au trecut intotdeauna dincolo de politica, el ramanand unul dintre putinii cantautori capabili sa va faca sa simtiti ca vi se pune un nod in gat fara sa o dea in clisee sau sa fie siropos.

De fapt, unele dintre cele mai iubite cantece ale sale chiar isi rad usor de politica. Asa cum canta in piesa „A New England”: „I don’t want to change the world / I’m not looking for a New England / I’m just looking for another girl” (Nu vreau sa schimb lumea / Nu caut o Noua Anglie / Ci doar o alta fata).

Daca punctul forte al lui Bragg este surprinderea placerii si a durerii relatiilor, el nu si-l etaleaza totusi pe ultimul album, intitulat „Mr. Love and Justice”.

Au trecut sase ani de la ultima sa lansare, timp in care a scris o carte si a initiat un proiect social meritoriu care implica (nu radeti) oferirea de instrumente muzicale puscariasilor. In ciuda faptului ca i-a recrutat pentru acompaniament pe talentatii Robert Wyatt si Ian McLagan (fosti membri ai Small Faces), nu-ti poti inabusi senzatia ca albumului „Mr. Love and Justice” ii lipseste ceva.

Cum Margaret Thatcher nu mai e in functie, Bragg trebuie sa-si caute dusmani in alta parte si de aceea ne prezinta cantece despre industria tutunului („Johnny Carcinogenic”), detentia suspectilor de terorism („O Freedom”) si razboiul din Irak („Sing Their Souls Back Home”). Sunt si sclipiri de forma maxima ale lui Bragg – cum ar fi insufletitorul „I Keep the Faith”, dar in general melodiile si versurile memorabile pentru care este renumit lipsesc.

Asadar, in loc sa dati banii pe ultimul lui album, va sugerez ceva: descarcati „Talking With The Taxman About Poetry” sau „Worker’s Playtime”. Oricare dintre ele va va inveseli foarte tare viata. Da, bine, contin si cate un cantec despre importanta sindicatelor, dar daca asta va face sa le ocoliti, e vina voastra. Cum spunea si fostul meu profesor: „Nu mai fiti asa de orientati spre dreapta”!

In romaneste de Loredana Fratila-Cristescu