Festivalul de la Cannes si-a propus - in 2005 mai mult decat oricand - sa devina bastionul luptei cinema-ului de autor impotriva invaziei productiei de serie americane. Insa, in secret sau chiar pe fata, fiecare studio european viseaza sa-si vanda peliculele pe cea mai mare piata din lume. Cum raspund americanii? In general, nu dau doi bani.

Spectacolul oferit de Bill Murray - care isi schimba expresiile faciale cu viteza luminii, spre extazul fotografilor prezenti in jurul covorului rosu de la Palais Du Festival - a fost unul dintre cele mai memorabile momente ale editiei din 2005. Insa, la proiectia de seara atent orchestrata, cea mai importanta persoana din sala nu a fost starul filmului, ci autorul lui. La premiera lui "Broken Flowers", Jim Jarmusch, regizorul cu coama punk-grizonata, a fost in centrul atentiei, chiar daca era inconjurat de o echipa redutabila - Murray, Tilda Swinton si Julie Delpy.

Dupa genericul final au izbucnit aplauze sincere. Spre deosebire de celelalte nopti, cand acest atat de flatant zgomot a avut o conotatie obligatorie, mecanica. Aveai senzatia ca acest gigantic festival global lucreaza peste program pentru a sustine carierele unor cineasti candva importanti, care traiesc mai mult din gloria trecutului. Insusi Murray sublinia acest lucru la conferinta de presa: "Festivalul e un lucru esential pentru regizori ca Jim care, altfel, au mari dificultati in a obtine un premiu in America".

De fapt, pentru aceasta pelicula Jarmusch a fost pentru prima data sustinut de un studio important. Reusise sa asambleze o distributie stelara (care le mai includea si pe Sharon Stone si Jessica Lange) si avea nevoie rapida de bani pentru a incepe sa turneze. Focus Feature a semnat instantaneu deal-ul, stiind ca, gratie vedetelor, va avea garantia vanzarii filmului.

Numele mari ale cinematografiei mondiale rasfatate la Cannes si in Europa - Jarmusch, Gus Van Sant, Lars von Trier, Wim Wenders, Hou Hsiao-Hsien, Amos Gitai, Jean Pierre si Luc Dardenne, David Cronenberg, Atom Egoyan sau Michael Haneke - sunt nume complet necunoscute spectatorului obisnuit de cinema de peste ocean.

Mark Gill, presedintele Warner Independent Pictures, spunea in Variety, revista dedicata business-ului cinematografic: "Daca te uiti la competitia din acest an de la Cannes, iti dai seama ca nu trebuie sa te agiti deloc ca sa cumperi ceva". Gill vazuse aproape 90 de filme prezente in festival si "in market" si nu voia sa cumpere nimic. "Or fi ele bune, dar nici unul nu este nici macar un dram accesibil publicului american."

Sa luam cazul lui Woody Allen. New-yorkezul castigator al premiului Oscar a participat de doua ori la Cannes, in afara competitiei. Dar, mai nou, se gandeste sa se inscrie in sectiunea competitiva, pentru ca nu i-ar prinde rau un trofeu. Cu toate ca "Match Point" a fost considerat drept unul dintre cele mai accesibile si mai "entertaining" filme ale sale din ultimii ani, distribuitorii sunt reticenti.

Ca multi alti artisti care refuza interventia studiourilor, Allen si-a finantat filmul din multiple surse independente, pentru ca nici o companie importanta din Statele Unite nu voia sa investeasca 20 de milioane intr-un produs care, aproape sigur, n-avea sa-si recupereze costurile. Fox Searchlight, distribuitorul ultimului film al lui Allen, "Melinda and Melinda", a refuzat sa faca o oferta pentru "Match Point", pentru ca e mult prea constient de potentialul comercial redus.

Explicatia e scurta si dura: 3,7 milioane de dolari in America de Nord; doar 15,7 milioane in lumea intreaga. 25% din audienta americana a lui Woody Allen o constituie newyorkezii. Alti distribuitori nu s-au ascuns dupa cifre si au spus adevarul crud: "Match Point" ar fi cu mult mai comercial daca n-ar avea numele lui Allen pe el. Si au continuat: prin faptul ca insista sa scoata un film pe an, Allen isi dilueaza appeal-ul. Prin contrast, David Lynch, un alt favorit al croazetei, isi pastreaza valoarea de piata, tinandu-si publicul in asteptare. Studio Canal a proiectat la Cannes un promo al noii sale opere, "Inland Empire", in care am putut vedea actori purtand caciuli rusesti.

O simpla conversatie cu distribuitorii care incearca sa cumpere ceva la Cannes iti arata prapastia dintre arta si comert, dintre selectia festivalului si adevarata piata. Acesti profesionisti cu nas fin cand vine vorba de mirosul banilor stiu exact ce cauta - si ce se vinde. Ei urmaresc aceeasi himera: un film transgresiv, stilizat, in limba engleza, cu cateva staruri si care promite sa aiba parte de cronici bune. Dar nici macar acest ultim lucru nu mai garanteaza succesul. Toti distribuitorii iti pot cita pelicule favorite ale criticii care au murit din cauza indiferentei publicului.

In ultimii ani, criticii au devenit nici ce in ce mai putin relevanti si influenti. Multe filme care au avut parte de un sprijin extraordinar din partea criticii nu au avut nici un impact la box office. Nici provocarea sau socul nu mai vand. Se pare ca oamenii nu mai vor sa fie provocati in aceeasi masura in care si-o doreau odata. Daca peliculele sunt sumbre, deprimante, obscene sau bulversante, aceste atribute (odinioara functionand ca recomandari) au devenit acum frane in calea succesului.

Vorbim de o situatie ce se intampla intr-o mai mare masura in America de Nord. Europenii continua sa ramana ceva mai deschisi la minte si mai sofisticati. Dar pentru cat timp? Chiar si atunci cand fac filme in engleza, multi dintre cineastii prezenti in competitia de la Cannes, de la Van Sant ("Last Days"), la Egoyan ("Where the Truth Lies"), se vand foarte prost in Statele Unite. Ultima pelicula Lars von Trier, "Manderlay", un sequel provocator la "Dogville", e privata de "star power"-ul lui Nicole Kidman si confruntata cu perspectiva de a nu fi deloc distribuita peste ocean.

In cazul regizorilor putin cunoscuti, dar cu o voce autentica, promovarea poate ajuta mult. Insa daca acestia nu fac ceea ce publicul vrea sa vada, distribuitorii sfarsesc prin a plati un pret imens pe achizitie si pe campanie. In acest fel, valoarea lor se evapora. Daca "A History of Violence", filmul lui David Cronenberg - extrem de bine primit pe croazeta - va da lovitura, acest lucru nu se va intampla datorita numelui autorului sau, ci al starului Viggo Mortensen, care interpreteaza un american pasnic fortat sa apeleze la violenta pentru a-si apara familia.

Nici macar castigarea unui Palme d’Or nu ajuta prea mult la marketingul filmului. Tot ce conteaza e ca pe afis sa se afle "palmierul" - sigla festivalului. Dar el poate fi adaugat tuturor filmelor care au participat in selectia oficiala, si nu doar celor premiate. Spectatorul simplu nu face diferenta. In ceea ce priveste productiile care nu sunt vorbite in engleza, situatia e si mai dramatica: ele trebuie sa-si entuziasmeze cu adevarat distribuitorii.

La Cannes 2005, acest lucru s-a intamplat doar cu "Joyeux Nöel" si "Caché". Amandoua au fost achizitionate de Sony Pictures Clasics, una dintre foarte putinele case de distributie nord-americane care mai acorda atentie filmului de autor. Au contat povestea si starurile. Numele regizorilor - Christian Carion si Michael Haneke - nu au avut nici o importanta. Exista doar cativa cineasti straini care garanteaza un box-office minim in America, printre care Patrice Leconte, Wong Kar-wai sau Pedro Almodovar. Profitul de pe urma filmelor in-tr-o limba straina sunt, practic, inexistente.

De fapt, Cannes-ul, spre deosebire de alte festivaluri de film cum ar fi Sundance sau Toronto, e foarte important pentru market-ul pre-buy. Majoritatea marilor deal-uri se fac aici pentru filme de mare buget aflate in diverse faze de productie si care sunt finantate in urma unui efort global supra-omenesc, natie cu natie, bucata cu bucata. Multe dintre aceste productii sunt filmate intr-o singura tara, pentru a putea profita de pe urma a tot felul de subventii sau scutiri de impozite, dar avand o distributie internationala seducatoare pentru cumparatorii straini.

New Line a achizitionat drepturile de difuzare nord-americane ale filmului lui Cronenberg acum un an. Fratii Weinstein au cheltuit deja cateva milioane bune pentru "Stormbreaker", care nu are inca distributie. Universal Pictures a cumparat "The Black Dahlia", noir-ul lui Brian De Palma, amplasat in LA-ul anilor ‘40, inainte ca filmarile sa se fi incheiat in Bulgaria. Acest gen de co-productii sunt denumite "proiecte fara frontiere." Adica filme care nu sunt "contaminate" de sentimentul nationalitatii regizorului. Pana si newyorkezul Woody Allen a inteles mesajul - si a luat urma banilor. A abandonat Manhattan-ul pentru Notting Hill-ul londonez.