IONA şi paradigma omului modern: A fi un peşte mic într-un bazin mare sau un peşte mare, într-un bazin mic

Autor: Georgiana Gheorghe Postat la 31 mai 2022 201 afişări

Sper că v-aţi obişnuit deja cu abordările mele mai trăznite în ceea ce priveşte cronicile de teatru, pentru că şi acest material tot în direcţia aia va merge. Vă propun spre lectură un material despre spectacolul „IONA“, text al lui Marin Sorescu, scris cu genialitate oltenească şi parte din micul lui Tratat filosofic – Trilogia „Setea Muntelui de Sare“, din care mai fac parte „Paracliserul“ şi „Matca“, văzut sau citit într-o cheie de angajat versus antreprenor. Şi vorbesc din experienţa omului care a înotat în apele din ambele „bazine”.

„E o doză mare de nelinişte în teatrul pe care-l scriu, de anxietate chiar, un vuiet de întrebări puse şi nerezolvate. (…) Ţin mult la tripticul Iona, Paracliserul, Matca, pentru că acolo m-am căutat cu mai multă îndărătnicie. Citite fără dialog, aceste piese pot deveni o carte de filosofie, pe care chiar intenţionam să o scriu, în acel timp, ca tratat – şi m-a luat teatrul pe dinainte. Teatrul şi poezia”, mărturiseşte însuşi autorul despre dramaturgia sa; iar eu, o absolventă de Filosofie care a lăsat în ultimii 20 de ani să se pună praful peste diploma de licenţă, ancorată fiind în demersurile profesionale şi carieristice, mă bucur că există textele lui, şi că sunt atât de generoase, pentru că de fiecare dată când le citesc sau le văd puse pe scenele teatrelor, le dau noi şi noi interpretări.

De exemplu, am văzut anul trecut, prin iunie, IONA, la Teatrul Dramaturgilor Români (Str. Griviţei, nr. 64-66) şi prin decembrie, producţia după acelaşi text a Teatrului Nottara, în regia lui Tompa Gabor. În ianuarie am văzut PARACLISERUL la Teatrul Odeon, în regia Cristinei Giurgea şi apoi, am văzut o dezlănţuire monumentală a lui Claudiu Bleonţ (uriaşă cât o catedrală, sic), în regia lui Marcel Ţop, la acelaşi Teatru al Dramaturgilor Români. Altfel spus, într-un an de zile, am făcut o cură de filosofie soresciană cu patru producţii teatrale de excepţie, cu interpretări iscusite, regii memorabile, muzică de suflet, reuşind astfel să-mi upgradez universul hermeneutic cu noi înţelesuri. Şi pentru că nu pot abuza de paginile revistei, o voi lua treptat, alegând pentru acest număr să vorbesc despre Iona de la Teatrul Dramaturgilor Români. Şi nu pentru că e primul în ordine cronologică vizionat în ultimul an, ci pentru că am descoperit un Iona foarte interesant, într-o etapă de asemenea interesantă a vieţii mele. Protagonistul principal este interpretat de foarte talentatul Lari Giorgescu, actor al Teatrului Naţional Bucureşti, angrenat în paralel şi în alte producţii independente de cele ale angajatorului său. Îl admir mult pe Lari, care, fără a minimiza talentul colegilor săi de breaslă, mi se pare un actor complex, complet şi extraordinar de norocos, căci a fost ales de univers şi înzestrat cu o sumedenie de talente, un corp perfect, de care are foarte mare grijă, fără a arăta pentru acesta vreo obsesie patologic-narcisică. În aproape toate spectacolele în care l-am văzut şi necesitau limbaj coregrafic pentru exprimarea anumitor emoţii sau idei, Lari îmbină excelent calităţile sale actoriceşti cu cele coregrafice. Dar peste toate acestea, pe mine m-a cucerit prin bunul-simţ şi modestia cu care vorbeşte despre el şi proiectele sale. Ca orice spectator îndrăgostit de teatru, îi admir foarte mult pe actori pentru darul acesta unic al lor, exersat şi muncit, de a memora şi reproduce milioane de replici, în milioane de tonuri. Şi cad deseori în capcana de a-i considera supraoameni, punând uneori semn de egalitate între personajul interpretat şi persoana lor. Ceea ce e greşit, evident. Nu o să uit niciodată seara de 7 martie 2021, ultima zi înainte de a se închide teatrele în valul 5 de pandemie, când, stând la o ţigare şi un pahar de vorbă cu o prietenă în faţa Teatrului Ţăndărică unde îl văzusem pe actorul Lari Giorgescu în spectacolul Eine Kleine Nachtmusik (o producţie sofisticată de la unteatru, de Gigi Căciuleanu), apare Lari, cu o plăntuţă în braţe şi cu o privire care aştepta un feedback de la spectatori. Am îngăimat ceva ce nu-mi mai amintesc, însă tonul şi felul în care a răspuns acest om, m-au cucerit definitiv. Ne-a mulţumit şi ne-a invitat să-l vedem în Jungla TeVe (producţie TDR tot de Gigi Căciuleanu) ce urma să aibă loc... nimeni nu ştia exact când, în condiţiile restrictive de atunci. Am pretenţia că am un nas fin în a simţi oamenii, iar la el nu am mirosit ifose şi închipuiri vedetistice. Omul este de un bun –simţ exemplar şi asta poate reieşi inclusiv din dialogul purtat despre spectacolul IONA.

Cum a rezultat proiectul Iona în producţia de la Teatrul Dramaturgilor Români? A fost ideea lui Victor Frunză, cel care semnează coordonarea scenică sau a ieşit combinaţia asta la o discuţie, la o cafea?

Spectacolul Iona de Marin Sorescu este unul dintre cele mai de suflet spectacole ale mele. Mă urmărea ideea de a lucra acest text încă din primul an de facultate. Într-un interval de doi ani (2017 - 2019), cum aveam un pic de timp liber după alte repetiţii, rămâneam să repet textul. I-am rugat pe Lucian Maxim, pe Adrian Nour şi pe Vladimir Turturică să mă asculte lecturându-l. Lucian a compus muzica special pentru anumite momente din acest spectacol, iar contribuţia lui Adrian a contat enorm. Vladimir a gândit o structură scenografică conceptuală, iar Corina Boboc a făcut costumele. Dar toate acestea ar fi fost în van dacă nu am fi fost coordonaţi de domnul Victor Ioan Frunză. Dumnealui a acceptat să se implice şi să lucreze cu noi într-un moment în care nici nu ştiam dacă gândurile pe care le aveam se pot numi construcţie teatrală. Până la întâlnirea cu dumnealui, aveam mai degrabă o perspectivă amatoricească asupra a ceea ce ar trebui să devină acest text, înainte ca el să iasă la public. Cu răbdare, a repetat la început mai mult cu mine, până am ajuns să înţeleg în profunzime nuanţele şi gândul din spatele a ceea ce îl mână pe Iona şi mai apoi, am căpătat unitate de grup sub aceeaşi îndrumare. Domnul Frunză a reuşit prin experienţa dumnealui extraordinară de om de teatru să îmi imprime o gândire specifică, datorită căreia am fost capabil să îmi asum rolul, să devin una cu ceea ce fac şi cu ceea ce gândesc. Îi suntem extrem de recunoscători! Toate acestea s-au putut realiza datorită directorului Teatrului Dramaturgilor Români de atunci, Marius Bodochi.

Spectacolul se joacă pe 22 mai, 11 iunie, ora 19:00. Preţul unui bilet: 40 de lei

Costumele sunt semnate de minunata ta soţie. Pare a fi un proiect foarte drag, făcut cu prietenii, ca în familie. Ce alte colaborări mai aveţi împreună?

Corina Boboc îmi este parteneră de viaţă şi un reper de încredere pentru toate proiectele în care mă implic, consultându-ne permanent. De altfel, aşa funcţionăm amândoi şi ne face bine comunicarea aceasta. Am încredere în simţul ei artistic şi profit cît pot de mult de ajutorul ei. A crescut într-o lume a teatrului, sora ei fiind actriţă la Teatrul Naţional din Iaşi. Totodată, pe lângă Facultatea de Design Vestimentar din cadrul UNARTE, ea a absolvit şi masterul în scenografie la UNATC. Iar timp de doi ani de zile i-a fost asistentă doamnei Doina Levintza. Are o mică fabrică de textile pe care, în ultimii ani, a reuşit să o facă să funcţioneze tot mai bine, aşa că pasiunea şi experienţa ei mi-au fost şi îmi sunt de mare ajutor la fiecare proiect.

Vorbeşte-mi puţin despre pregatirea ta în tainele dansului (unde, când, cu cine, de ce). Ştiu că eşti un preferat al lui Gigi Căciuleanu. Ce îmi poţi spune despre colaborările cu el, prietenia cu el?

Dacă mi-am dorit să ajung să fiu student al Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică I.L. Caragiale din Bucureşti şi am făcut eforturi în acest sens, latura de limbaj corporal a profesiei m-a ales fără ca eu să fac prea mari eforturi. Am o natură sportivă bine dezvoltată încă din perioada şcolii generale şi probabil de aceea, în perioada facultăţii de teatru, studente de la secţia de coregrafie mi-au cerut ajutorul pentru examenele lor şi am intrat în contact cu această artă. UNATC-ul este un mediu excelent pentru interacţiunea dintre studenţii diferitelor secţii. Mai apoi, în anul doi de facultate, am dat o audiţie tot pentru a ajuta o colegă de la coregrafie, şi surprinzător pentru mine, am fost selectat de Gigi Căciuleanu în compania pe care tocmai o înfiinţa, în 2007. Pentru ca mai apoi, să am ocazia să lucrez un spectacol cu doamna Miriam Răducanu (Poezia visului, pe versuri de Emil Botta). Dar de-a lungul anilor, în cadrul mai multor spectacole de teatru, am mai lucrat şi cu alţi coregrafi ca Răzvan Mazilu sau Florin Fieroiu. Poate părea neobişnuit ce urmează să spun, dar nu am separat niciodată limbajul corporal – dansul – de actorie. Am înţeles că pentru a face cele două arte este nevoie de calităţi diferite, având tehnici diferite, sisteme de gândire diferite, dar şi multe puncte comune. Eu mă situez în această zonă a „nuanţelor de gri” dintre cele două domenii. Dacă Gigi Căciuleanu îi numeşte pe cei care lucrează cu el „dans-actori” eu mă simt actor şi atât. Coregrafii cu care am lucrat până acum nu m-au folosit ca dansator, ci ca pe un actor cu anumite calităţi de mişcare şi au dezvoltat situaţiile scenice cu motivaţii şi sensuri specifice artei actorului şi atunci când nu s-a întâmplat aşa eu mi le-am tradus singur pentru a putea funcţiona. Am realizat cum se pot contopi cele două arte şi îmi este tot mai clar că un actor bine antrenat, care are capacitatea de a se raporta just la contextul şi la situaţia în care se află, poate să beneficieze de pe urma acestor aptitudini. Sunt conştient că există o judecată a unor artişti din breaslă care preferă să nu facă efortul de a înţelege că un actor poate să îmbine cele două direcţii fără să fie viciat de o influenţă prea mare din partea uneia; este mai comod pentru ei să gândească aşa. 

Gigi Căciuleanu este artistul care mi-a dat cel mai mult încredere în mine, şi cu fiecare proiect pe care l-am lucrat cu el mi-a crescut respectul de sine în lumea artelor spectacolului. El este un coregraf atipic, fiind interpret şi mai mult decît dansator (papuşar, poet, grafician şi matematician) aşa că m-am contaminat de arta lui. Acelaşi efect l-a avut, pentru mine, şi întâlnirea cu doamna Miriam Răducanu, care i se datorează tot lui Gigi, îndemându-mă să o cunosc şi să încerc să lucrez cu dânsa. Amândoi sunt două lumi diferite, care au la bază dragostea şi devotamentul absolut pentru ceea ce fac. Sunt influenţat şi de sistemul lor de valori asupra acestei profesii. E şi normal să fie aşa. Am lucrat mult, ne-am dat mult timp unii altora şi în felul acesta, am pornit pe drumul de a mă descoperi pe mine în teatru. Este un parcurs sănătos şi firesc, aşa se întâmplă de când lumea în dezvoltarea artistică. Mai întâi ajungi să fii pasionat de personalităţi, înveţi, începi să gândeşti şi cu minte ta, îţi formezi păreri proprii, în funcţie de experienţele trăite, şi poate ajungi şi tu să contaminezi la rându-ţi.

Dar, în acelaşi timp, am avut şi şansa să lucrez cu mai mulţi artişti care m-au influenţat şi mi-au dat încredere în mine: Horaţiu Mălăele, Yuri Kordonski, Alexandru Darie, Victor Ioan Frunză, Ion Caramitru, Cătălina Buzoianu. Iar în momentul de faţă, îmi exersez gândirea critică la şcoala doctorală din cadrul UNATC, unde sunt student în anul I, sub coordonarea rectorului universităţii, Liviu Lucaci, care mi-a fost şi profesor de actorie în perioada facultăţii.

Ce temă are lucrarea ta de doctorat?

Deocamdată titlul este: Dimensiunea limbajului corporal în arta actorului. Dar este posibil să se schimbe.

Aş vrea să-mi frazezi tu, în câteva idei, viziunea ta despre Iona lui Sorescu şi/sau filosofia soresciana din Trilogia

Setea Muntelui de Sare

În viziunea mea, Iona lui Marin Sorescu este o direcţie de căutare în viaţă. Este experienţa suprarealistă şi/sau metaforică a unui pescar, cinic şi nefericit de locul în care se găseşte. Drumul acestuia începe în momentul în care lumea i se îngrădeşte şi mai mult, fiind înghiţit de un peşte, care e înghiţit la rându-i de un altul şi tot aşa. Prin spintecarea burţilor de peşte, porneşte metaforic în călătoria spre a găsi un sens, pe care îl caută în afara sa, ajungând să realizeze că de fapt, în viaţă, adevărata căutare pentru a-ţi găsi liniştea, trebuie să fie o căutare interioară. Aşa că, în mod metaforic, îşi spintecă propria-i burtă, care simbolizează adevăratul drum spre autocunoaştere, spre fericirea pe care nu o poţi găsi decât în tine. Este şi va fi un text de permanentă actualitate, un poem închinat vieţii noastre de rătăcire care se resimte tot mai acut în societatea contemporană. După părerea mea, este o eroare să consideri acest text drept a fi datat doar pentru că a fost scris într-o perioadă când îngrădirea sistemului care era atunci la conducere, te făcea să găseşti o dimensiune în plus pentru acesta.  Ea există şi astăzi, doar că în alte forme.

Ai vazut producţia IONA de la Nottara?

Am văzut producţia de la Nottara şi mi-a produs o mare bucurie să văd o perspectivă la care eu nu m-aş fi gândit şi care m-a fascinat. Cred că aceasta este minunea naturii artistice, că putem descoperi valenţe foarte diferite ale aceleiaşi lucrări, interpretate de artişti diferiţi. Sunt prieten şi am lucrat împreună cu Gabi Răuţă, îl admir şi mi-a facut plăcere să-l urmăresc în montarea domnului Tompa Gabor, unul dintre cei mai importanţi regizori din România. Sper, la un moment dat, să am şi eu ocazia să lucrez cu dumnealui. Mi-ar face o deosebită plăcere.

Referitor la întrebarea din titlu, citiţi sau recitiţi textul. Vedeţi spectacolul! Deschideţi interpretarea cu cheia sus-numită. Vă garantez că veţi găsi şi răspunsul căutat.

Dincolo de toate metaforele despre cunoaşterea lumii şi cunoaşterea de sine, regăsire şi eliberare (sau împăcare cu sine), capodopera soresciană surprinde şi această paradigmă ultracontemporană, din viaţa 9 to 5 a fiecăruia dintre noi. Una care m-a urmărit şi pe mine de la primul contract de muncă semnat încă de pe vremea studenţiei, acum mai bine de două decenii, pînă mai ieri, printre rămăşiţele celui de-al patrulea business construit. „Cum e mai bine? Să fii un peşte mic într-un bazin mare? Sau un peşte mare într-un bazin mic?” Eu m-am scăldat în ambele ape şi am găsit răspunsul.

Cât a durat pregătirea pentru spectacol? Coregrafia îţi aparţine? Muzica live a lui Lucian Maxim a fost ideea regizorului?

Din momentul în care am fost coordonaţi de domnul Victor Ioan Frunză am lucrat o lună şi jumătate până la premieră. În ceea ce priveşte coregrafia, nu am gândit-o niciodată ca pe un dans, m-am lăsat inspirat de felul în care am înţeles eu ce se întâmplă în conştiinţa lui Iona şi mi-am propus să exprim toate acestea fără vorbe, ajutat fiind de muzica live a celor două personaje care sunt cu mine pe scenă. Ideea de muzica live este rezultatul căutărilor mele, prezenţa celor doi muzicieni, care sunt în acelaşi timp şi cei doi pescari din textul lui Marin Sorescu, a devenit esenţa conceptului acestui spectacol. Dimensiunile scenografice ale spaţiului înglobându-i ca fiind necesari, iar asta i se datorează lui Vladimir Turturică. Ei sunt, atît prin dialogul lui Iona cu ei cât şi prin muzica pe care o creează, parte din frământarea sufletească a protagonistului. De aceea muzica celor doi nu are cuvinte, sporind prin aceasta misterul şi neintrând în concurenţă sau într-un efect de tautologie cu experienţa pe care o trăieşte Iona.

Urmărește Business Magazin

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.bmag.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi in această pagină.