Coleşti este un sat de 100 de persoane din judeţul Bihor despre care, probabil, puţini au auzit. Până acum ceva luni, nici eu nu ştiam că există. Am aflat despre el într-un interviu şi mi-a rămas în minte. De ce? Pentru ca cineva şi-a dorit să transforme un sat uitat de lume într-o poveste. Dar nu oricum. Ci implicând comunitatea locală. Şi a reuşit. Şi comunitatea e implicată, şi locul e o poveste. Am mers fără să ştiu exact la ce să mă aştept. Iar la final, aş fi vrut să nu plec.

George Hoţopan şi soţia sa, Larisa, s-au mutat în Coleşti acum mai bine de un deceniu. „Eu sunt de la oraş, din Ştei, şi mi-am dorit să mă mut la ţară. Or asta am făcut”, povesteşte el.

Îşi aminteşte cum, la început, o consăteancă a încercat să îl convingă să nu dea oraşul pe sat. I-a explicat că viaţa e grea la ţară, e mult de muncă, iar facilităţile nu sunt pe măsură. Nu s-a lăsat înduplecat. A ştiut ce îşi doreşte şi a mers înainte. Nu a regretat în niciun moment.

A pornit uşor, cu producţia de zacuscă, dulceaţă şi alte bunătăţi, pe care le-a vândut prin târguri.

Apoi, a deschis un restaurant - Muma Codrului - care a prins tracţiune rapid. L-a închis acum circa doi ani, când a început lucrul la transformarea Coleştiului în Coleşti Sat Bihorean, primul sat turistic tradiţional românesc.

„Dezvoltăm un proiect de suflet – primul sat turistic tradiţional românesc. În România, nu există un sat turistic tradiţional, mă refer aici la nivelul întregului sat“, povestea acum mai bine de un an Gheorghe Dumitru Neag, în cadrul unui interviu pentru Ziarul Financiar.

El este antreprenor din 2002, din momentul când a început să se implice direct în compania înfiinţată de tatăl său. Anul acesta se împlinesc aşadar 24 de ani de când activează în cadrul firmei de construcţii Flodor Transcom.

Este totodată şi unul dintre iniţiatorii proiectului Coleşti, alături şi de un alt partener şi prieten, Lucian. Acesta din urmă e, de altfel, originar din sat, bunica lui - tanti Anghelina - fiind şi astăzi unul dintre cei 100 de locuitori ai urbei bihorene.

„Lucian asta şi-a dorit, să nu îi moară satul”, spune Anca Popa, executivul care se ocupă de marketingul şi comunicarea proiectului.

Cum a început?

Iniţial, el şi-a cumpărat o casă. Familia Neag a făcut la fel, Gheorghe Dumitru Neag venind alături de prietenul său în vizită la Coleşti. Apoi, treptat, au cumpărat mai multe imobile – peste 20.

„Noi nu am intenţionat niciodată să cumpărăm tot satul. Am achiziţionat mai multe proprietăţi pe care le-am restaurat şi pe care încă le restaurăm, pentru a găzdui turiştii la un nivel de top, un nivel similar cu cel din sudul Franţei sau din Italia“, spunea anterior antreprenorul. Pe lângă proprietăţile achiziţionate, mai sunt şi altele. Sunt familii care locuiesc aici, sunt gospodării vii, funcţionale. Ele vor continua să existe.

Coleşti nu va fi un sat-muzeu, pe modelul Astra din Sibiu. Este şi va fi un sat de sine stătător. „Ce şi-au dorit fondatorii a fost să creeze un proiect pilot, aflat la intersecţia dintre patrimoniu, comunitate şi ospitalitate”, explică Anca Popa.

Care a fost avantajul Coleştiului? Satul e izolat, aşa că nu a fost agresat punct de vedere arhitectural. În ultimii 20-30 de ani, construcţii noi nu au apărut.

Comunitatea e, de altfel, în centrul acestei idei, adaugă ea. Când primele gospodării şi restaurantul au fost gata de oaspeţi, investitorii au „tăiat panglica” printr-o masă cu tot satul. De puţină vreme, proiectul şi-a deschis porţile. Sunt gata şase gospodării, care adună un total de 19 camere, ce pot caza până la 48 de persoane.

Altele sunt şi ele în lucru. La fel şi muzeul ce va fi găzduit în fosta grădiniţă, şi micuţa casă ce va „oficia” evenimente private, dar şi viitoarea brutărie.

Planurile sunt mult mai ample de atât, iar ţinta este ca într-un an şi jumătate să fie totul gata. Inclusiv un restaurant cu zonă de retail în Oradea. Proiectul este inspirat de restaurantul deja existent de la Coleşti – Muma, a cărui bucătărie e condusă de Roland Suciu, fostul chef de la Baracca, unul dintre cele mai cunoscute localuri din România, închis acum ceva ani.

Farm to table

Restaurantul Muma, ce poate găzdui câteva zeci de persoane pe terasă şi peste 100 la interior, este gândit să aducă în farfurii bunătăţuri plămădite cu cât mai multe dintre ingredientele locului.

George Hoţopan, spre exemplu, a mers în sudul Italiei să inveţe cum să facă mozzarella, iar rezultatul muncii sale e acum inclus în meniu. Meniul e scurt şi se schimbă în funcţie de sezon. „Implementăm conceptul de farm to table”, spune Anca Popa.

Or asta înseamnă că ferma de bivoli a lui Marcel (sătean adoptat) furnizează materie primă pentru restaurant. La fel face şi Ispas, care are o fermă de porci în care lucrează mai multe generaţii. Mierea e de la Pamela, iar pâinea vine de la Florica „Cornului”. „I-am sprijinit administrativ (să îşi înfiinţeze PFA-uri şi firme – n.red.) ca să putem colabora şi pentru ca ei să devină furnizorii noştri. Nu ne-am dorit un sat-muzeu, ci o regenerare rurală”, adaugă ea.

Viaţa satului

La o plimbare prin sat vezi cum unele case sunt finalizate, altele sunt în lucru. Unele urmează a deveni spaţii de cazare, altele sunt locuite deja de săteni. Noi ne-am cazat la Anuţa (numele uneia dintre gospodăriile finalizate), într-una dintre cele două camere, cărora li se adaugă şi şura. Iar vecină ne-a fost o familie de tineri care s-a întors din străinătate şi a început să crească animale în Coleşti. Primul indiciu l-a reprezentat panoul de la poartă, ce întruchipează un cap de berbec. Satul nu doar că nu moare, dar este viu. „Avem mai mulţi copii aici decât în alte sate mai mari”, explică George Hoţopan.

Nu există o şcoală în Coleşti, dar există un microbuz care îi duce şi îi aduce pe învăţăcei. Şi nu doar că există, ci are precizia unui ceas elveţian, după cum spune el.

Nu am avut ocazia să văd microbuzul, dar pe copii i-am văzut la poartă, pe drum, pe malul tăului. În mod normal, vara îi vezi şi în apă, făcând baie la amurg, când lumea se adună pe la porţi sau la magazinul din sat la un pahar de vorbă.

De puţină vreme, proiectul Coleşti Sat Bihorea şi-a deschis porţile. Sunt gata şase gospodării, care adună un total de 19 camere, ce pot caza până la 48 de persoane.

Vara asta a fost căldură mare însă, aşa că tăul aproape a secat. „Au fost câte 35 de grade în fiecare zi. Mai rău ca la oraş. Or noi aici, între dealuri, nu aveam temperaturile astea”, spune un sătean.

Într-adevăr, satul Coleşti e ascuns la sânul unor dealuri care par că vor să îl protejeze de prea mult trafic. Nici fondatorii proiectului Coleşti Sat Bihorean nu îşi doresc un proiect de masă, cu mulţi oameni care să vină în vizită şi să perturbe viaţa de zi cu zi a localnicilor.

Modelul de funcţionare

Tocmai de aceea este în amenajare acum o parcare la intrarea în sat, lângă recepţie, pentru ca apoi oaspeţii să meargă pe jos sau cu una dintre maşinuţele electrice cumpărate anume pentru asta. Unul dintre şoferi e chiar de-ai locului. La fel sunt şi picolii din restaurant. În bucătărie şi-au găsit însă loc trei filipinezi care, de altfel, s-au integrat foarte bine – nu doar în proiect, ci şi în comunitate.

Şi tot apropo de integrare, designul este perfect gândit pentru a exista o continuitate. Fiecare cameră, fiecare gospodărie are o personalitate a ei. Şi totuşi, există o coerenţă în limbaj. Ştii că e acelaşi concept care le uneşte. La fel e şi cu restaurantul luminos, cu geamuri mari, care mie mi-a rămas în minte datorită lampadarelor îmbrăcate în blană de oaie.

Scheletul corpurilor de iluminat e făcut din nişte ceaune în care se preparau anterior sarmale ori alte bunătăţuri. Iar exterior e îmbrăcat în blană de oaie atent pieptănată şi chiar dată cu fixativ şi aranjată de Larisa. Restaurantul se cheamă Muma, iar fiecare gospodărie poartă numele cuiva care a locuit anterior acolo, în casa respectivă.

Preţurile pentru cazare variază între 120 de euro şi 350 de euro pe noapte. În ceea ce priveşte acesta din urmă, e pentru patru persoane, fiind vorba de un duplex (două camere).

Momentan, rezervările se fac telefonic, la numărul de pe site-ul propriu, dar curând proiectul va fi listat şi pe platformele de specialitate.

O transformare

„Când am venit noi în Coleşti, l-am găsit în paragină, plin de vegetaţie crescută peste tot. Erau inclusiv arbori care creşteau prin case, prin acoperişuri. Iar casele erau şi ele abandonate”, povestea anterior Gheorghe Dumitru Neag.

Satul se află în partea de sud a judeţului Bihor, la aproximativ o oră şi jumătate de Oradea. Investitorul îl ştia de mai multă vreme, însă proiectul a decis să îl demareze în urmă cu trei ani. De atunci s-au apucat să restaureze gospodării, să amenajeze restaurantul.

Care a fost avantajul Coleştiului? Satul e izolat, aşa că nu a fost agresat punct de vedere arhitectural. În ultimii 20-30 de ani, construcţii noi nu au apărut.  „Noi am găsit aici casele vechi, bătrâneşti. Dacă erau construcţii noi - pensiuni, vile sau A-frame-uri, nu am mai fi putut face nimic.” Experienţa pe care familia Neag o are în domeniul construcţiilor a ajutat într-o anumită măsură.

Totuşi, compania Flodor Transcom face în principal construcţii industriale şi a avut afaceri de 130 mil. lei în 2025, plus 78% versus anul anterior.

Comunitatea şi importanţa ei

Iniţial, antreprenorii au identificat câteva persoane care au vrut să-şi vândă proprietăţile. Pe parcurs, situaţia s-a complicat, dar era de aşteptat.

Totuşi, o parte dintre cei care au rămas acolo au acceptat lucrări la faţadă şi la casă - unele prin fonduri europene, după cum demonstrează panourile vizibile încă – în aşa fel încât să existe o coerenţă. Gheorghe Dumitru Neag spunea anterior că nu a întâmpinat rezistenţă sau probleme din partea localnicilor când le-a prezentat proiectul, din contră, oamenii s-au bucurat. Multe gospodării erau lăsate în paragină.

Dacă atitudinea sătenilor faţă de oaspeţi e un indiciu, atunci clar nu par supăraţi. Totuşi, cei mai curioşi şi mai vorbăreţi sunt copiii, care te salută de la mare depărtare, în timp ce continuă să se joace pe uliţă. Toată lumea se ştie cu toată lumea.

Ideea de comunitate există aici de când lumea, fără ca neapărat să poarte numele ăsta sau vreun nume. Or stând la bloc, abia îţi cunoşti vecinii de etaj, hai, maximum pe cei de fix deasupra şi de dedesubt. Astfel, conceptul e destul de străin, şi totuşi atât de interesant într-o lume care caută, chiar şi inconştient, conexiunea umană.