Kendama denumeşte atât jucăria din lemn, cu trei cupe şi o bilă prinsă cu o sfoară, cât şi jocul de îndemânare construit în jurul ei. Pare un paradox cum această jucărie simplă, inventată în urmă cu sute de ani, a reuşit să cucerească în valuri succesive copii, adolescenţi şi adulţi, inclusiv într-o lume dominată de ecrane, aplicaţii şi gadgeturi tot mai sofisticate. Fascinaţia este cu atât mai greu de explicat cu cât kendama propune exact opusul divertismentului digital: coordonare, repetiţie, greşeală şi progres lent.

Într-un articol de copertă publicat de Business Magazin în 2017, fenomenul Kendama era deja vizibil şi pus în oglindă cu diferenţele dintre generaţii. Dacă „generaţia cu cheia de gât” îi reuneşte pe cei care au copilărit în România anilor ’70–’80, iar tinerii de azi sunt etichetaţi drept millennials sau generaţia Z, noile generaţii puteau fi denumite „Generaţia cu kendama de gât”. Jocul presupune coordonarea corpului pentru a prinde tama (bila) în diferite părţi ale mânerului (ken), iar performanţa nu ţine de tehnologie, ci exclusiv de îndemânarea jucătorului. 

Din punct de vedere istoric, kendama nu este o invenţie modernă. Prima menţiune a unei jucării similare, numită bilboquet, datează din secolul al XVI-lea, fiind practicată la curtea regelui Henri al III-lea al Franţei.

Jucăria cu origini europene a ajuns ulterior în Japonia, unde a cunoscut un succes major şi unde a primit şi denumirea consacrată: ken. După acest „ocol” asiatic, kendama a revenit pe continentul european şi s-a extins ulterior şi în SUA, câştigând popularitate în rândul tinerilor. Jocul era deja prezent în România din 2008–2009, intrând în magazine specializate începând cu 2012–2013, iar în 2017, Google Trends indica un maxim de interes pentru acest cuvânt.

La acel moment, jucăria devenise vizibilă pe rafturile retailerilor mari, cât şi în magazine online sau chiar la tarabele de ziare.  Opt ani mai târziu, datele din 2025 arată că fenomenul nu doar că a revenit, ci s-a amplificat. Din perspectiva eMAG, kendama a depăşit clar statutul de jucărie clasică. „Kendama a evoluat de la zona clasică de jucărie la un fenomen cultural, deci din perspectiva noastră este, mai degrabă, un produs de lifestyle”, explică Răzvan Acsente, CMO, eMAG România, Bulgaria şi Ungaria. În acelaşi timp, produsul rămâne relevant şi în zona de sport şi performanţă, prin modelele dedicate trickurilor şi competiţiilor.

Creşterea este susţinută de cultura online şi de comunităţi active: „Kendama este un exemplu de categorie care s-a dezvoltat puternic prin trenduri din social media, datorită creatorilor de conţinut şi din dorinţa tinerilor de a încerca jocuri analog, dar cu o componentă puternică de apartenenţă la comunitate”, mai spune Acsente. Datele comerciale confirmă această transformare: în 2025, cererea pentru kendame pe eMAG a crescut de 130 de ori într-un singur an, iar de Black Friday au fost vândute peste 18.000 de bucăţi într-o singură zi, unele la preţuri promoţionale de 10 lei.

Portofoliul s-a diversificat şi include de la modele entry-level sub 50 de lei până la produse de colecţie care ajung la aproape 5.000 de lei, diferenţiate prin brand, materiale, finisaje, design, coating şi performanţă. „Utilizatorii pot începe cu un model simplu şi pot evolua spre variante mai performante”, explică reprezentantul eMAG, subliniind că pentru publicul tânăr contează tot mai mult şi componenta vizuală, colecţiile limitate şi colaborările cu creatori recunoscuţi din comunitate. În 2026, kendama nu mai este doar un joc cumpărat pentru copii, ci şi un obiect de colecţie, cu o rată de recurenţă de aproximativ 90% în rândul pasionaţilor. Valoarea medie a unei comenzi care include kendama a ajuns la 247 de lei, iar în luna decembrie interesul a atins un vârf: în medie, o kendama a fost adăugată în coş la fiecare 1 minut şi 14 secunde. Din această perspectivă, concluzia eMAG este că fenomenul a depăşit statutul de microtrend de moment: „Din ce vedem în comportamentul de consum, kendama a depăşit stadiul de curiozitate de moment şi are caracteristicile unei categorii care se poate deveni stabilă. Creşterea accelerată confirmă interesul publicului tânăr, orientat către cumpărături online şi experienţe”.

Kendama, noul tamagotchi

După ce istoria recentă a fenomenului Kendama arată că nu vorbim despre o apariţie întâmplătoare, ci despre un val care revine şi se amplifică, explicaţia sociologică mută accentul de pe obiect pe oameni. Pentru Romulus Oprica, sociolog şi Managing Partner, BrandBerry, kendama nu este, în esenţă, o excepţie generaţională, ci o reluare a unor mecanisme vechi, recognoscibile pentru orice adult care îşi aminteşte copilăria. „În esenţă, kendama este ţeava cu cornete sau kartul cu rulmenţi de dinainte de ’89, tunul cu cuişoare şi carbid, «trainingul de foiţă» din anii ’90 sau tamagotchiul cu care noi, cei care azi suntem adulţi, ne jucam când eram mici”, explică sociologul. Cu alte cuvinte, este acel obiect-simbol care face vizibilă apartenenţa la un grup şi la o generaţie – în acest caz, grupul preadolescenţilor.

Privită mai atent, kendama funcţionează ca un ritual de grup, nu doar ca joacă. „Este un ritual care indică nu doar apartenenţa, ci şi statusul copilului – sau, mai corect spus, efortul părinţilor”, punctează Oprica. Diferenţa dintre o kendama de 50 de lei şi una de peste 300 de lei nu este doar una de preţ, ci şi de performanţă simbolică: un „grip” mai bun al bilei permite mişcări mai spectaculoase şi, implicit, mai mult capital de imagine în faţa celorlalţi. Faptul că o jucărie aparent banală ajunge să fie adoptată masiv nu este o noutate. „Nici yo-yo-ul sau fidget spinnerul nu erau jucării complexe şi, totuşi, au devenit fenomene sociale”, aminteşte sociologul. Diferenţa este contextul. Kendama, o jucărie japoneză cu câteva sute de ani de istorie, a mai cunoscut un val de popularitate în urmă cu 8–10 ani, iar revenirea actuală este susţinută de un cumul de factori favorabili. În primul rând, vizibilitatea online. „Nişte jucători au reuşit să capteze atenţia în mediul online, făcând spectacol şi poziţionând activitatea ca fiind amuzantă şi relaxantă.”

Apoi, accesibilitatea: costul relativ scăzut permite adoptarea rapidă de către mulţi copii, ceea ce facilitează experienţa împărtăşită. „Activităţile sunt mai amuzante atunci când ai cu cine să le împărtăşeşti”, subliniază Oprica. Portabilitatea şi vizibilitatea publică completează tabloul. Kendama poate fi luată oriunde, nu este voluminoasă, iar jocul se desfăşoară în spaţii deschise, sub privirea celorlalţi. „Te poţi juca în orice spaţiu şi ceilalţi te vor vedea – şi e chiar în interesul lor să te vadă, ca să se poată feri de bilă”, spune sociologul, într-o notă semiironică, dar revelatoare pentru dimensiunea publică a fenomenului.

Una dintre explicaţiile centrale ale succesului este tocmai simplitatea kendamei. „Este ieftină, accesibilă şi, în acelaşi timp, permite performanţe spectaculoase. Deşi jucăria este foarte simplă, ea permite celor cu dexteritate bună să facă scheme complexe, chiar spectaculoase, ceea ce mută atenţia de la performanţa obiectului către performanţa jucătorului.” În acest sens, Kendama funcţionează ca un contraobiect la ecran. Nu tehnologia impresionează, ci îndemânarea. Sociologul compară fenomenul cu dance battle-urile: indiferent de stil, miza este competiţia măiestriei într-un instrument extrem de simplu, dar greu de stăpânit la nivel înalt. „Tot acest spectacol poate fi filmat şi încărcat pe reţelele sociale”, ceea ce leagă lumea analogică de cea digitală, fără a transforma kendama într-un gadget. Prin această mutare, kendama a fost dusă în zona de sport urban. „E simplu, ieftin, accesibil şi eficient, iar prin utilizarea ei pentru a-şi arăta îndemânarea, tinerii au dus-o într-o zonă foarte competitivă din punct de vedere simbolic, comparabilă cu orice gadget high-end”, explică Oprica. Fenomenul FOMO a jucat şi el un rol, dar sociologul subliniază că, în acest caz, beneficiile concrete au cântărit mai mult decât simpla teamă de a nu fi parte din trend. Din perspectivă sociologică, Kendama nu indică o schimbare radicală a copiilor şi adolescenţilor de azi. „Ei funcţionează fix ca noi când eram de vârsta lor: au aceeaşi nevoie de apartenenţă, aceleaşi dorinţe profund umane şi aceeaşi nevoie de recunoaştere”, spune Oprica. Diferenţa majoră este viteza. Accesul facil la canale de comunicare şi puterea algoritmilor au crescut intensitatea fenomenelor şi le-au redus durata de viaţă. „Dacă acum 30 de ani era mult mai dificil să comunici şi să impui un trend, astăzi termenul de valabilitate al trendurilor este mult mai scurt”, explică sociologul. În cazul kendama, verdictul rămâne deschis. „Este încă prematur să spunem dacă vorbim despre un trend – adică un fenomen durabil, cu efecte structurale – sau despre un fad, un moft cu adopţie şi abandon ultrarapid”, spune Oprica, amintind că istoria recentă e plină de exemple de entuziasm exploziv urmat de dispariţie la fel de rapidă.

Dincolo de joacă

Kendama pare, la prima vedere, o jucărie simplă, aproape austeră. Tocmai această simplitate este însă cheia succesului ei. Din perspectivă psihologică, fenomenul kendama „depăşeşte statutul de jucărie tradiţională japoneză şi poate fi înţeles ca un comportament ludic-motor cu valenţe cognitive, emoţionale şi sociale”, explică Daniel Popescu, psiholog şi psihoterapeut, fondator al aplicaţiei PSYnfo, în termeni specifici domeniului pe care îl reprezintă. Nu este vorba doar despre joacă, ci despre un sistem complex care structurează învăţarea, motivaţia şi relaţionarea. Psihologul subliniază că una dintre marile forţe ale kendamei este felul în care organizează progresul: „Din perspectivă psihologică, kendama funcţionează ca un sistem de învăţare procedurală bazat pe feedback imediat şi progres sistematic, incremental. Practic, fiecare mică reuşită îţi confirmă că eşti pe drumul bun şi activează circuitele dopaminergice asociate recompensei şi sentimentului de competenţă.” Această structură face ca eşecul să nu fie trăit ca o frustrare definitivă, ci ca parte firească din proces. „Simplitatea iniţială reduce foarte mult anxietatea de intrare. Nu ai impresia că jocul te copleşeşte. În acelaşi timp, dificultatea crescândă menţine angajamentul cognitiv şi emoţional. Creierul rămâne prins într-o buclă sănătoasă de încercare–ajustare–reuşită”, explică el. La nivel motor, kendama solicită un efort integrat: „Executarea mişcărilor implică integrarea percepţiei vizuale, a controlului postural şi a ajustărilor motorii fine într-un sistem dinamic stabil. Corpul şi mintea trebuie să lucreze împreună, în timp real, fără scurtături.” Un alt aspect esenţial este faptul că kendama funcţionează pe mai multe planuri simultan. „Kendama operează concomitent ca joc, ca formă de competiţie şi ca instrument de validare socială. Este un ecosistem psihologic hibrid”, spune psihologul. Iniţial, este un joc de îndemânare care aduce plăcere intrinsecă şi relaxare: „În primele etape, accentul este pus pe explorare motorie şi pe stăpânirea progresivă a mişcărilor. Vorbim despre o orientare spre mastery, nu spre comparaţie”. Pe măsură ce nivelul creşte, competiţia apare natural: „Când abilităţile sunt consolidate, kendama devine un cadru sportiv informal, în care performanţa este evaluată prin complexitatea şi consistenţa execuţiilor. Este o competiţie, dar una structurată şi predictibilă”. Motorul real al fenomenului rămâne însă validarea socială. „Observarea succesului altui jucător activează aceleaşi reţele neuronale de recompensă ca şi propria reuşită. Acest mecanism de recompensă vicarială explică de ce clipurile online şi comunităţile kendama sunt atât de atractive”, explică specialistul. În acest context, kendama devine „un limbaj comun prin care tinerii îşi negociază identitatea şi apartenenţa, folosind performanţa tehnică drept monedă simbolică de statut social”. Dincolo de popularitate, kendama este şi o oglindă a generaţiei actuale. „Este vorba despre o generaţie orientată spre feedback rapid, progres vizibil şi control personal asupra performanţei, dar care simte tot mai acut nevoia de reancorare în realitatea fizică”, explică psihologul. Astfel, kendama funcţionează diferit faţă de restul stimulilor, mai ales digitali, cu care ne-am obişnuit: „Aş spune că kendama este o formă de meditaţie activă. Te obligă să îţi concentrezi atenţia pe un singur punct, pe o succesiune clară de mişcări. Nu poţi face multitasking, nu poţi fi distras”. Spre deosebire de consumul pasiv de conţinut, recompensa nu este garantată: „Kendama activează cicluri rapide de recompensă dopaminergică, dar recompensa este condiţionată de efort, perseverenţă şi control inhibitor. Aici apare diferenţa majoră faţă de ecrane”.  La nivel emoţional, kendama răspunde unor nevoi fundamentale. „Conform teoriei autodeterminării, kendama satisface direct nevoile de competenţă, autonomie şi relaţionare”, explică psihologul. „Susţine sentimentul de autoeficacitate – ideea foarte puternică că pot realiza ceva dificil prin efort propriu. Într-un context social marcat de incertitudine şi lipsă de control, faptul că poţi influenţa vizibil traiectoria bilei este extrem de satisfăcător psihologic”. Dimensiunea comunitară adaugă un strat de siguranţă emoţională: „Apartenenţa la comunităţi de practică, unde succesul este recunoscut şi aplaudat, funcţionează ca un factor protector împotriva izolării sociale”. Din perspectivă clinică, beneficiile sunt şi mai clare: „Kendama poate acţiona ca instrument de autoreglare emoţională. Mişcarea ritmică repetitivă ajută la canalizarea energiei excesive şi la reducerea ruminării cognitive. Observăm efecte anxiolitice şi o îmbunătăţire a focalizării atenţionale, în special la copiii cu ADHD sau anxietate.” În acest sens, spune psihologul, kendama „poate funcţiona ca un obiect de siguranţă modern, care transformă frustrarea în perseverenţă şi oferă o descărcare structurată a tensiunilor interne”.

Când ajută Kendama dezvoltarea şi când devine un risc?

Privită dintr-o perspectivă echilibrată, kendama nu este nici „bună”, nici „rea” în sine. Efectele ei depind de context, structură şi de felul în care este integrată în viaţa copilului. „Într-un cadru echilibrat, kendama poate avea efecte pozitive reale”, explică Dana Zeicu, psiholog şi cofondator al centrului de psihologie şi wellbeing Anfold. „Dezvoltă coordonarea, atenţia, răbdarea şi perseverenţa. Îi învaţă pe copii să tolereze frustrarea şi să înveţe, din proprie experienţă, că progresul vine prin muncă şi repetiţie.” Un câştig important este legat de învăţarea prin efort, într-o perioadă în care multe activităţi oferă recompensă instantanee. „Copiii descoperă că nu reuşesc din prima şi că este în regulă să nu iasă. Este o lecţie valoroasă despre perseverenţă, pe care o pot transfera şi în alte domenii”, subliniază ea. În plus, atunci când jocul este practicat în grup, kendama aduce un beneficiu rar, socializarea faţă în faţă. „Oferă experienţe de implicare şi conectare reală, lucruri tot mai puţin prezente în viaţa copiilor.” Beneficiile apar însă doar atunci când activitatea nu devine exclusivă. „Kendama funcţionează bine atunci când este integrată într-un program care include şcoala, odihna şi alte interese. Dezechilibrul apare când ocupă tot spaţiul.” Problemele nu ţin astfel de obiect, ci de dominanţa lui în viaţa copilului. „Riscurile apar atunci când kendama interferează cu şcoala, somnul sau alte responsabilităţi, preluând masiv din timpul acestora”, explică Dana Zeicu. În aceste situaţii, pot apărea frustrare, oboseală, presiune de performanţă şi comparaţie excesivă, cu impact direct asupra imaginii de sine. Psihologul face o distincţie clară: „De cele mai multe ori, nu vorbim despre dependenţă în sens clinic, ci despre dificultăţi de autoreglare, specifice vârstei”. Tocmai de aceea, rolul adultului devine esenţial. „Este nevoie de intervenţie, ghidaj şi limite clare, nu de interdicţii bruşte.” Problema apare atunci când kendama devine singura sursă de satisfacţie şi principalul criteriu de validare. „În momentul în care ajunge să definească identitatea, nu mai vorbim despre joc, ci despre un dezechilibru care necesită atenţie şi intervenţie.” Astfel, tensiunea dintre şcoală şi familie este firească. „Ambele perspective sunt valide, dar incomplete”, explică psihologul. Profesorii pot observa scăderea atenţiei la clasă sau probleme de disciplină, în timp ce părinţii văd motivaţia, bucuria şi progresul copilului. Conflictul apare atunci când fenomenul este judecat unilateral. „Din perspectivă psihologică, soluţia nu este polarizarea, ci stabilirea unui cadru clar. Kendama nu este nici problema, nici soluţia în sine. Este un comportament care are nevoie de structură, reguli şi limite”, concluzionează Dana Zeicu. Exact acolo unde există structură, jocul poate deveni un aliat al dezvoltării; unde lipseşte, poate deveni o sursă de dezechilibru. Privită în timp, kendama are toate şansele să devină un simbol identitar al acestei generaţii de copii şi adolecenţi, la fel cum au fost yo-yo-ul sau Pokémon, după cum observă Romulus Oprica. Pentru cei care au practicat-o însă, kendama lasă o coordonare mai bună, răbdare, ambiţie, toleranţă la frustrare şi sentimentul apartenenţei la un „trib” care a împărtăşit aceeaşi experienţă.   

Răzvan Acsente, CMO, eMAG România, Bulgaria, Ungaria

„Din ce vedem în comportamentul de consum, kendama a depăşit stadiul de curiozitate de moment şi are caracteristicile unei categorii care se poate deveni stabilă. Creşterea accelerată confirmă interesul publicului tânăr, orientat către cumpărături online şi experienţe.”

1. Cum se poziţionează kendama ca produs în platforma eMAG: este percepută mai degrabă ca jucărie, produs de lifestyle sau articol sportiv?

Kendama a evoluat de la zona clasică de jucărie la un fenomen cultural, deci din perspectiva noastră este, mai degrabă, un produs de lifestyle. În acelaşi timp, rămâne relevantă şi în zona de sport/performanţă, prin modelele dedicate trickurilor şi competiţiilor. Kendama este, de fapt, un exemplu de categorie care s-a dezvoltat puternic prin cultura online – prin trenduri din social media, datorită creatorilor de conţinut şi din dorinţa tinerilor de a încerca jocuri analog, dar cu componentă puternică de apartenenţă la comunitate şi care oferă o provocare.

2. Observaţi un comportament de recurenţă – clienţi care revin şi cumpără mai multe modele pe măsură ce evoluează în practică?

Pentru pasionaţi, kendama este mai mult decât un joc – este un obiect de colecţie, iar dorinţa de a avea modele diferite sau mai performante creşte semnificativ probabilitatea de recurenţă. Datele arată că pasionaţii de kendama revin pe platformă într-o proporţie de 90% pentru a-şi extinde colecţia, ceea ce înseamnă că 9 din 10 clienţi care au cumpărat cel puţin o dată o kendama revin ulterior în aplicaţie sau pe site pentru a adăuga noi modele.

3. Din perspectiva eMAG, este kendama un trend de moment sau are potenţialul de a deveni o categorie stabilă, de nişă, în portofoliul de produse? Este un produs-fenomen sau mai degrabă un early signal al unei tendinţe mai largi – revenirea către jocuri simple, analogice, cu componentă de concentrare şi competiţie personală?

Categoria este susţinută de un ecosistem activ de creatori de conţinut şi de apetitul pentru colecţii variate, designuri diferite, ediţii speciale şi colaborări. În prezent, pe eMAG sunt disponibile peste 2.000 de modele de kendama, dezvoltate împreună cu partenerii din marketplace. Dintr-o perspectivă mai amplă, jocurile analoage, care stimulează interacţiunea offline, sunt de interes, dar la fel sunt şi jucăriile mai moderne, care integrează şi tehnologie. Cererea va continua să evolueze pentru ambele categorii.

Romulus Oprica, sociolog, Managing Partner, BrandBerry

„Aş afirma că Kendama va deveni o jucărie iconică a acestei generaţii, concurând cu brio cu yo-yo sau PokÉmon, exact aşa cum fiecare generaţie are propriile markere de identitate.”

1. Cum se vede fenomenul prin prisma inegalităţilor sociale? Contează mediul urban–rural, nivelul de venit al familiei, accesul la resurse, tipul de şcoală?

Inegalităţile se manifestă în absolut toate segmentele şi în cazul tuturor produselor, iar kendama nu face excepţie. Există kendame care costă câţiva zeci de lei, dar şi produse premium, de sute de lei, ceea ce induce o diferenţiere clară de status economic între copii.

Totuşi, accesul la aceste obiecte este unul relativ facil şi diferenţa reală este dată de abilitatea de a mânui kendama, nu de costul ei. Ceea ce este apreciat în cazul acestei jucării este spectacolul pe care jucătorul îl poate face, iar dexteritatea bate valoarea materială, ceea ce face ca această jucărie să fie una foarte „democratică şi meritocratică”.

2. Cât de mult aparţine acest fenomen reţelelor sociale? Dacă TikTok şi Instagram nu ar exista, am mai vorbi despre o isterie de asemenea proporţii?

Cu siguranţă reţelele sociale au avut şi au un rol puternic în creşterea valului de adopţie a unui obiect care este, de fapt, din secolul XVII, acţionând ca un multiplicator. Jucătorii performanţi şi carismatici au devenit peste noapte adevărate pop-staruri pentru tinerii adolescenţi, iar viralizarea fenomenului este strâns legată de aceşti influenceri şi de reţelele de comunicare online. Cred că fără aceste platforme tinerii care ar fi avut şansa să descopere kendama ar fi fost la fel de încântaţi de versatilitatea ei, dar fenomenul ar fi fost mult mai puţin intens.

3. Cum vedeţi raportarea adulţilor?

– profesorii o văd ca pe o problemă

– părinţii oscilează între mândrie şi panică

Cine are dreptate? Sau greşim întrebarea?

Recomand adulţilor să-şi dezvolte abilităţi de ninja, pentru a se feri din calea bilelor zburătore, şi să-i lase pe copii să se manifeste. Kendamele sunt nişte instrumente excelente de facilitare a socializării reale, fizice, având efecte pozitive în dezvoltarea coordonării, creşterea atenţiei şi gestionarea stresului. Da, există şi riscuri de accidente, dar dacă li se facilitează copiilor creează cadrul corespunzător, cu reguli clare de siguranţă, atunci toată lumea va avea doar de câştigat.

Daniel Popescu, psiholog şi psihoterapeut, fondator al aplicaţiei PSYnfo

„Din perspectivă psihologică,  Kendama funcţionează ca un sistem de învăţare procedurală bazat pe feedback imediat şi progres sistematic, incremental. Practic, fiecare mică reuşită îţi confirmă că eşti pe drumul bun şi activează circuitele dopaminergice asociate recompensei şi sentimentului de competenţă.”

1. Cum ar trebui să reacţioneze părinţii?

Literatura de specialitate recomandă o strategie de „încurajare controlată” bazată pe conectare emoţională şi coreglare. Se recomandă utilizarea jocului cu copilul (kendama sau orice altceva) în care părintele se implică activ, încurajează efortul şi validează frustrarea copilului atunci când nu reuşeşte. Interzicerea jocului nu ar trebui să intre în discuţie, pentru că  poate genera reacţii de opoziţie, rebeliune şi chiar izolare socială, având în vedere că kendama poate funcţiona frecvent şi ca simbol al apartenenţei la grup. Sigur este recomandat ca părinţii să stabilească limite clare privind timpul de practică (pentru a preveni partea obsesivă). O reacţie parentală optimă este una de curiozitate şi prezenţă: întrebând copilul despre progresul său, observându-l şi filmându-l ocazional, părintele construieşte siguranţă emoţională şi transmite copilului că este văzut şi apreciat pentru perseverenţă şi efort, nu doar pentru rezultatul final. Implicaţii aplicative: părinţii devin coregulatori şi ghizi ai autoreglării emoţionale, sprijinind dezvoltarea unei stime de sine stabile şi a unei relaţii sănătoase atât cu copilul cât şi cu ideea  performanţa.

2. Cât aparţine jucăriei şi cât social media?

Deşi mecanica jucăriei oferă beneficii intrinseci reale, amploarea fenomenului kendama poate fi legată de dorinţa de expunere. Jucăria furnizează să zicem, un conţinut, însă nu putem face abstracţie de social media, care oferă „scena cu lumini” unde performanţa primeşte un sens social. Comunităţile online au construit o cultură a provocărilor (challenges), în care vizibilitatea, distribuirea şi reacţiile publice devin recompense simbolice majore. Această dinamică poate deturna scopul iniţial al jocului: în locul bucuriei procesului de învăţare, copilul poate dezvolta anxietate atunci când performanţa nu este validată prin vizualizări sau aprecieri. Totuşi, expunerea are şi o funcţie pozitivă importantă: oferă modele de urmat, tutoriale şi feedback observaţional care accelerează învăţarea, transformând o activitate iniţial solitară într-un „sport de spectacol”. Astfel, kendama devine o practică culturală globală, în care tinerii se pot simţi parte a unei comunităţi. Implicaţii aplicative: educaţia media este esenţială pentru a ajuta copiii să diferenţieze între valoarea procesului personal de învăţare şi nevoia de validare publică.

3. Contează filmarea şi validarea online?

Filmarea performanţei adaugă un strat suplimentar de complexitate procesului de învăţare. Atunci când copilul se filmează, acesta devine propriul observator, analizându-şi critic mişcările şi corectându-le, ceea ce poate spori conştientizarea motorie şi capacitatea de autocorecţie. Din perspectiva motivaţională, „aplauzele” online (like-urile, distribuirea) funcţionează ca un sistem de recompensă dopaminergică externă, care poate susţine motivaţia pe termen scurt, dar care comportă riscul dezvoltării unei dependenţe emoţionale de feedback. La nivel social, filmarea şi partajarea performanţei activează mecanismele de empatie şi recompensă şi a celor ce privesc, putând crea o legătură psihologică  între jucători. Problema apare atunci când validarea externă devine scopul principal al activităţii, subminând satisfacţia internă a masterizării unei abilităţi noi. Implicaţii aplicative: părinţii şi educatorii ar trebui să încurajeze utilizarea filmării ca instrument de reflecţie şi învăţare, nu ca sursă principală de valoare personală sau statut social.

4. Lecţia esenţială pentru societate?

Cea mai importantă lecţie este că jocul rămâne limbajul fundamental al dezvoltării umane, indiferent de nivelul tehnologic al societăţii. Kendama arată că un copil are nevoie de provocări reale, fizice, care să activeze simultan corpul şi mintea, oferindu-i spaţii de control, explorare şi eroare permisă. Pentru părinţi, lecţia este una despre conectare: interesul autentic faţă de jocul copilului  este mai valoros decât orice strategie formală de parenting, deoarece transmite siguranţă emoţională prin prezenţă şi implicare. Pentru societate, fenomenul este un avertisment clar privind nevoia de a crea contexte în care tinerii să se poată exprima prin mişcare, îndemânare şi joacă liberă. În esenţă, kendama ne reaminteşte că rezilienţa, perseverenţa şi bucuria de a învăţa sunt „muşchi” psihologici care se dezvoltă cel mai bine atunci când disciplina se întâlneşte cu entuziasmul jocului.

Dana Zeicu, psiholog şi cofondatoare, Anfold

„Cea mai importante lecţie a acestui fenomen este că oamenii, indiferent de vârstă, au nevoie de  experienţe care îi fac să se simtă competenţi şi prezenţi si că funcţionează optim atunci când au obiective clare, feedback relevant, autonomie şi apartenenţă.  Într-o lume dominată de viteză, comparaţie şi recompense imediate, atractivitatea kendamEI arată cât de puternică rămâne nevoia de a construi ceva prin efort real, vizibil şi personal.”

1. Cât de mult contează faptul că performanţa este filmată şi „aplaudată” online?

Contează foarte mult pentru că filmarea mută accentul de la experienţă la expunere. Pentru multe persoane, deopotrivă copii si adulţi, motivaţia începe să fie legată mai mult de reacţia celorlalţi decât de plăcerea activităţii. Acest lucru poate aduce presiune şi anxietate, mai ales în contexte competitive şi, astfel, funcţia ludică, cu toate beneficiile ei, se pierde.

2. Ce ar trebui să înţelegem noi, adulţii, din această „isterie”?

Poate că ar fi util să ne întrebăm: „ce le lipseşte, de fapt, copiilor şi găsesc in acest joc?”. Într-o lume accelerată, dominată de ecrane, comparaţie şi recompense rapide, kendama oferă contrariul: concentrare, ritm propriu şi progres vizibil. Nu promite succes instant, ci cere răbdare,  şi toleranţă la eşec – lucruri tot mai rare în experienţa lor zilnică.  Asadar, este vorba despre societate în general şi, la modul cel mai onest, putem spune că fenomenul este şi o oglindă cam incomodă pentru lumea adultă, un mesaj despre ce lipseşte din mediul educaţional şi relaţional: timp, atenţie reală şi oportunităţi de a experimenta progresul autentic. Copiii nu resping efortul, ci lipsa de sens a efortului. Când activitatea are reguli clare, feedback imediat şi un progres vizibil, motivaţia apare natural, fără presiune externă.

3. Ce se întâmplă după ce moda dispare? Rămâne ceva util?

Rămâne experienţa psihologică trăită în acest proces. Dacă experienţa a fost echilibrată, rămân abilităţi reale: concentrare, răbdare, toleranţa la frustrare, încredere în capacitatea de a învăţa, ceea ce reprezintă nişte achiziţii extraordinare, mai ales pentru copii.

Chiar şi atunci când moda dispare, ea lasă o amprentă de competenţă: „am fost capabil să învăţ ceva dificil”, un mesaj interior care poate susţine stima de sine pe termen lung.