Autor: 

În urmă cu câţiva ani, cea mai mare provocare legată de plagiat în rândul studenţilor era copiatul direct de pe Wikipedia fără a valida în vreun mod personal informaţia. Acum, studenţii la nivel mondial folosesc modelele de inteligenţă artificială pentru a genera lucrări întregi sau pentru a trece examene, dând peste cap metodele standard de evaluare ale universităţilor. Cea mai importantă întrebare care se naşte în contextul actual este ,,Care este linia dintre moral şi imoral şi cum definim conceptul de copiat într-o lume academică care se deschide din ce în ce mai mult produselor AI?”

Scara la care progresează felul în care tânăra generaţie utilizează inteligenţa artificială în procesul de învăţare sugerează o inevitabilă şi, poate chiar, necesară schimbare de paradigmă. Un studiu realizat în UK de Higher Education Policy Institute (HEPI) arată că în 2025 proporţia de studenţi care folosesc AI a crescut la 92% dintr-un eşantion de peste 1000 de studenţi, 88% dintre aceştia folosindu-se de rezultate în lucrări sau teme supuse evaluării. Se pune, deci, sub semnul întrebării însăşi ideea de integritate academică şi cum ar trebui privite aceste practici.

Această adopţie generalizată complică tot mai mult noţiunea de plagiat.

Potrivit The Guardian, anul trecut au fost identificate peste 7.000 de cazuri de plagiat cu AI în universităţile britanice; dar în definitiv unde se trage linia între ajutor legitim şi o practică lipsită de etică?

Studiul realizat de HEPI arată că studenţii fac o distincţie în propria accepţiune între utilizarea AI ca instrument de sprijin şi predarea integrală a textului generat, dar confruntarea reală se iveşte la alinierea cu standardele universitare. Cu alte cuvinte, definiţia trişatului nu mai este una unanim acceptată, ci capătă o anumită nuanţă polemică care stă la baza multor întrebări legate de învăţământul în era post-AI.

Toată această ambiguitate din jurul utilizării inteligenţei artificiale în mod cât mai eficient, dar şi „etic”, pune în dificultate universităţile, divizându-le între două tendinţe contradictorii care au un scop fundamental identic, acela de a livra un proces educaţional optim.

Prima tendinţă este cea conservatoare, ce se manifestă în mod vizibil în schimbările metodelor de evaluare: într-un interviu pentru Financial Times, Matt Leake, prorector adjunct la Universitatea din Birmingham, a declarat că „cea mai sigură evaluare este să-mi permit să interacţionez cu un student şi să-l rog să-mi explice lucruri - poţi să-i ceri studentului să facă o prezentare, iar acestea sunt abilităţi pe care mulţi angajatori le vor aprecia.” Din acest considerent, tot mai multe universităţi reimplementează examinări de tip viva voce, în încercarea de a pune accentul pe stăpânirea deplină a informaţiei.

În acelaşi timp, caracterul inevitabil al progresului inteligenţei artificiale este conştientizat în mentalul colectiv al conducerii universităţilor, iar dorinţa de integrare şi optimizare a sarcinilor este un obiectiv principal. Potrivit FT, Joanna Burton, şefa departamentului de politici din cadrul Russell Group (cele mai bune 24 de universităţi din UK), susţine că universităţile „lucrează din greu pentru a sprijini studenţii şi personalul să exploreze atât beneficiile, cât şi limitele instrumentelor de inteligenţă artificială”. Politicile promovate includ „îndrumarea studenţilor privind utilizarea responsabilă”, cât şi „reproiectarea evaluărilor astfel încât acestea să continue să testeze abilităţile, judecata şi originalitatea studenţilor”.

Necesitatea de adaptare la noile resurse informaţionale este evidentă. Financial Times menţionează într-un articol că, în luna februarie, Universitatea din Southampton a devenit prima universitate din Anglia care să afirme că toţi studenţii de licenţă vor fi obligaţi să urmeze o instruire despre cum să utilizeze AI atât eficient, cât şi etic.

Cu toate aceste eforturi, implementarea rămâne inegală. Multe universităţi nu reuşesc să stabilească standarde clare, fiind blocate la graniţa dintre progres academic şi integritate absolută. Mai mult, mulţi dintre studenţii din cadrul studiului HEPI acuză metode de detecţie AI slabe, ce îi pot incrimina fără ca acesta să fie cazul, cât şi o dificultate crescută a evaluărilor pentru a compensa posibilitatea de uz al inteligenţei artificiale.

Toată această dezbatere despre AI pune, de fapt, la îndoială un concept fundamental: cum definim scopul educaţiei universitare? Dacă rolul clar al acestora este de a pregăti individul pentru integrare optimă pe piaţa muncii şi eficienţă la job, atunci polemica se rezumă simplu în câteva cuvinte: „da, dezvoltarea abilităţilor de utilizare a inteligenţei artificiale este crucială”. În curând, toate domeniile de muncă vor asimila într-o anumită proporţie AI-ul.

Dacă, însă, universitatea este văzută ca o instituţie destinată acumulării de cunoştinţe în mod absolut, atunci problema integrităţii academice devine mai dificil de navigat. AI-ul în procesul educaţional nu reprezintă doar un semn de întrebare, ci şi un catalizator al schimbării ce contestă anumite concepte fundamentale bine integrate în structura academicului.

Redefinirea competenţelor care contează cu adevărat pare primul pas către un acord în legătură cu etica inteligenţei artificiale. În definitiv, în acest context, cel mai relevant pare pericolul ca instituţiile să nu se adapteze îndeajuns de repede la cerinţele unei lumi din ce în ce mai automatizate.