Cercetătorii de la Universitatea din Copenhaga au reuşit să extragă ADN uman şi urme biologice din aceste bucăţi de răşină, oferind indicii preţioase despre viaţa de zi cu zi a comunităţilor neolitice.

Răşina de mesteacăn este considerată cel mai vechi material sintetic folosit de oameni. Ea se obţinea prin fierberea scoarţei de mesteacăn până se elibera un tar negru, lipicios, folosit apoi pentru a fixa lamele de piatră pe mânere, pentru a repara vasele crăpate sau chiar ca gumă de mestecat pentru a o face mai uşor de modelat.

În studiu, echipa a analizat 30 de mostre din răşină – bucăţi mestecate, unelte şi vase reparate – provenind din aşezări neolitice din jurul Alpilor, majoritatea construite deasupra lacurilor. Condiţiile umede din aceste zone au favorizat păstrarea răşinii şi a materialului biologic, chiar dacă oasele oamenilor se degradează rapid în asemenea medii.

Din cele 19 mostre care au furnizat ADN uman, cercetătorii au reuşit să stabilească sexul în 16 cazuri. Surprinzător, toate bucăţile de răşină folosite pentru unelte aveau ADN masculin, iar cele pentru repararea vaselor ADN feminin. Deşi numărul de probe este prea mic pentru concluzii definitive, acest lucru sugerează că bărbaţii s-ar fi ocupat mai mult de fabricarea uneltelor, iar femeile de întreţinerea vaselor.

Răşina a oferit şi indicii despre alimentaţie: bucăţile mestecate conţineau urme de grâu, orz şi alune, iar vasele reparate păstrau urme de mazăre, alune şi chiar de carne de oaie. Uneltele fixate cu răşină conţineau ADN de peşte şi mistreţ, iar urme de răşină de pin sugerează că aceasta era adăugată pentru a face tarul mai lipicios.

Mai mult, răşina păstrează microbi din gura oamenilor preistorici, oferind o imagine diferită faţă de studiile anterioare bazate pe placa dentară întărită. Aceasta poate ajuta la înţelegerea sănătăţii orale a oamenilor din acea perioadă.

„Este uimitor că putem ajunge atât de aproape de oamenii din trecut, să ştim cine a mestecat răşina sau cine a reparat vasele”, a explicat Anna White, genetician la Universitatea din Copenhaga. Potenţialul studiului este mare, mai ales în regiuni unde rămăşiţele umane sunt rare.