Cum a devenit arta sufletul protestelor din Hong Kong: virală, rapidă Şi incredibil de puternică

Autor: Bogdan Cojocaru Postat la 16 ianuarie 2020 73 afişări

Dacă în SUA un artist italian controversat vinde drept artă o banană lipită pe un perete, o farsă de 120.000 de dolari care spune multe despre libertatea de creaţie, dar Şi a imposturii, a protestului sau a criticii, în Occident, la celălalt capăt al planetei, artiŞtii creează pentru a lupta, la propriu, pentru libertatea de a crea. Iar lupta se duce contra unei puteri formidabile. 

Protestele uriaşe din Hong Kong contra încercărilor Chinei de a-şi extinde autoritatea asupra Regiunii Administrative Speciale au atras atenţia lumii mai ales prin strategiile şi coordonarea aproape militare ale demonstranţilor, prin încăpăţânarea acestora şi prin dimensiunile căpătate de ele în politicile externe ale altor superputeri. Protestele din Hong Kong au şi o dimensiune aparte, una artistică, aşa cum au de obicei mişcările sociale de însemnătate istorică.

En Liang Khong, editorialist la openDemocracy şi Financial Times, a documentat la faţa locului dimensiunile artistice ale protestelor într-un material publicat de FT şi intitulat „Hong Kong şi arta disidenţei”.

Fumul se întinde în aer prin căldura de septembrie în timp ce mă îndrept spre frontiera Hong Kongului cu China continentală. Este ajunul festivalului de la jumătatea toamnei, iar destinaţia mea este satul de frontieră din Ping Che. Această regiune agricolă din teritoriile nord-estice ale oraşului-stat a fost mult timp locul de rezistenţă creativă împotriva eforturilor guvernului de a ceda terenurile intereselor imobiliare. În această seară, Clara Cheung m-a invitat să văd un dans al dragonului de foc: un spectacol pe care ea şi alţi artişti l-au creat alături de localnici. Este un ritual festiv care protejează simbolic satul, precum şi un act de protest subtil. „Când oamenii se simt neputincioşi, trebuie să ne întoarcem la ceva mai vechi”, spune Cheung. „Este important să conectăm prezentul cu trecutul.” Mulţimea din faţa noastră se întoarce, apoi se întoarce din nou, purtând un dragon din răchită uriaş ancorat de bastoane cu tămâie fumegânde. În timp ce ne plimbăm, linia copacilor se întrerupe, iar Shenzhen, megaoraş de pe continent, apare la orizont, aprinzând cerul cu fascicule de lumină albastre şi roşii. De partea noastră, pământul este scufundat în întuneric, luminat doar de stoluri de lanterne şi de pintenii fumegând ai dragonului. La sfârşitul nopţii, participanţii îşi fac fotografii, fluturând degetele în aer pentru a reprezenta cele „cinci cereri”: retragerea proiectului de lege care permite extrădarea în China, cel care a provocat şase luni de manifestaţii antiguvernamentale transformând viaţa de zi cu zi din Hong Kong într-o baie cu gaze lacrimogene; eliberarea protestatarilor din închisori; abrogarea clasificării protestelor ca revolte; o anchetă independentă privind violenţa poliţiei; şi sufragiul universal. Pentru a-ţi face o imagine despre era exploziunilor sociale din Hong Kong, de la mişcarea prodemocraţie Umbrella din 2014 până la protestele uriaşe de astăzi, trebuie să te gândeşti la ce înseamnă să trăieşti într-un oraş pe cale de dispariţie. Numărătoarea inversă până în 2047 continuă. Atunci, aranjamentul „o singură ţară, două sisteme” cu China – care permite regiunii „gradul său mare de autonomie” – va expira. Este o întrebare care a pus rapid stăpânire pe cultura din oraşul-stat, de la galerii la graffiti şi imnuri revoluţionare.

Mergând pe străzile din Hong Kong în acest an, am vrut să înţeleg modul în care arta a devenit armă, umplând oraşul cu imagini intense care definesc şi alimentează disidenţa. Luaţi în considerare colectivul de artă Midnight Glue, ale cărui lucrări îi confruntă pe navetişti cu imagini ale nedreptăţii. Artiştii lipesc imagini în alb-negru despre brutalitatea poliţiei pe zidurile oraşului şi dau sensuri noi semnelor de la metrou. În loc să avertizeze pasagerii să fie atenţi pe unde calcă, autocolantele lipite pe trenuri cer „eliberarea tuturor protestatarilor arestaţi”. Kacey Wong crede că a găsit o altă modalitate de a contopi creativitatea cu ritmul protestelor. Un artist zvelt din Hong Kong, în primii treizeci de ani ai vieţii, cu ochii pătrunzători şi cu un zâmbet larg, este binecunoscut pentru operele de artă suprarealiste pe care le-a expus pe străzile oraşului pentru a protesta împotriva amestecului continental de-a lungul anilor.

Wong a plimbat prin oraş un tanc din carton roz şi un robot roşu uriaş împodobit cu ciocanul şi secera galbene, simbolurile comuniste. La începutul anului trecut, în timpul unui protest, Wong a scos pe străzi o celulă de închisoare mobilă cu bare roşii. „Este ca şi cum am picta coşmarul”, îmi spune el la o bere. Îmbrăcat în poliţist chinez continental, el i-a arestat simbolic pe participanţii la o manifestaţie prodemocraţie şi i-a biciuit în public. Dar, pe măsură ce violenţa din stradă a degenerat, Wong a trecut la intervenţii mai uşoare şi la deghizări mai subtile. „Pentru a continua să-mi practic arta alternativă în primele linii ale frontului, trebuie să fiu mai agil”, explică el. Într-o reprezentaţie din august, pe care artistul o numeşte „Cele cinci porunci”, Wong s-a alăturat frontului protestelor costumat în Moise, ţinând un baston şi o tablă pe care stăteau scrise cerinţele protestatarilor. Artistul vede umorul şi frivolitatea pe care le poate injecta mulţimii importante pentru o mişcare încărcată cu emoţii crescute şi cu un sentiment de nedreptate. „Scopul meu este de a oferi un moment de uşurare, pentru a ne aminti că arta poate juca un rol de umanizare chiar şi în cele mai tragice momente.“

Toate protestele sunt marcate de culturi distinctive. S-ar putea să vă gândiţi la caracatiţa uriaşă roz scoasă de protestatarii Extinction Rebellion din Londra, în octombrie, fugăriţi de poliţie de-a lungul bdului Whitehall. Sau la „microfonul uman” al mişcării Occupy Wall Street din New York din 2011, în care protestatarii au format cercuri concentrice pentru a amplifica şi microfona boxele. În mişcarea Vestelor Galbene din Franţa, vestele de lucru de culori aprinse au fost preluate atât ca simbol al muncii „precare”, cât şi la un nivel mai pragmatic, ca o piesă de uzură de zi cu zi care permite protestatarilor să intre sau să iasă cu uşurinţă din mulţime. Similar, în Hong Kong, protestatarii au fost nevoiţi să creeze o cultură care apare, se răspândeşte şi dispare rapid – un răspuns la tacticile poliţiei care încearcă să preia controlul asupra mediului în sine, umplând aerul cu gaze lacrimogene.

Când am vorbit cu Wong, el era ocupat să facă un felinar „Pepe the Frog” pentru a-l duce în parcul Victoria pentru o întâlnire de noapte. „Este al dracului de urât”, spune artistul. Popularitatea memei cu Pepe în rândul protestatarilor din Hong Kong – o broască antropomorfă derivată dintr-o bandă desenată americană din 2006 şi adoptată faimos de altul drept simbol al urii – este controversată. Cum poate o icoană a supremaţiei albe să devină un simbol al mişcării din Hong Kong? Şi totuşi, imaginile cu Pepe au proliferat, adesea imprimate pe tricouri şi bannere. Wong îmi spune că pentru el, Pepe reprezintă ideea de broască gătită încet de vie, aşa cum este oraşul său natal. „O memă”, după cum îmi spune cercetătorul Gabriele de Seta, care a studiat cum a fost primit Pepe în China, „nu este intrinsec ceva progresist, reacţionar sau jignitor sau de bun augur.” Aceste imagini, care nu au autor şi sunt încontinuu prelucrate, sunt notoriu fluide. „Când ceva devine o memă, este întotdeauna mai greu de stabilit cu exactitate ce înseamnă”, spune el. „Când protestatarii din Hong Kong l-au transformat pe Pepe într-o icoană, nu a contat că alţi utilizatori din SUA îi dădeau valori rasiste. Dacă îl folosesc, este pentru că funcţionează.” Artiştii din Hong Kong caută, de asemenea, modalităţi mai liniştite de a exprima angoasa pe care o simt faţă pericolele care le ameninţă casa. O vedeţi clar în galeria de artă contemporană Blindspot, ale cărei ferestre hexagonale de la etajul 15 au vedere spre zona industrială a Wong Chuk Hang de pe coasta de sud a insulei Hong Kong. Imprimante impresionante cu jet de cerneală ale fotografului local South Ho Siu Nam stau aliniate de-a lungul pereţilor. Adesea surprinzând oraşul în liniştea nopţii târzii şi dimineaţa devreme, fotografiile documentează rănile provocate Hong Kongului de taifunul Mangkhut de anul trecut: „Martorii copacilor” (2018) înfăţişează copaci decapitaţi din tot oraşul – membrele lor schilodite întinse peste tot pe autostrăzi, vărsându-se în porturi – împotriva mareelor claustrofobe. Acestea sunt scene dintr-un oraş în ruină.

Artiştii de aici parcurg acest teren de zeci de ani. Pe măsură ce inversarea identificării cu „chinezismul” în oraşul-stat continuă în ritm rapid (un număr copleşitor de tinerii se consideră cetăţeni ai Hong Kongului, nu chinezi), oamenii au dezvoltat modalităţi de a face faţă unui sentiment alunecos al identităţii. Teoretician cultural originar din Hong Kong, Ackbar Abbas a susţinut în 1997 că predarea – transferul suveranităţii către China continentală în acelaşi an – a dus la o schimbare profundă a producţiei culturale a oraşului. Deodată, ideile Hong Kongului ca o casă distinctivă s-au simţit ameninţate. Puteţi vedea acest lucru în noile producţii cinematografice din Hong Kong, argumenta Abbas, în care regizorii au fost obsedaţi de a scoate în prim-plan timpul, fie în scenele pline de atmosferă de pasiune în descompunere din operele lui Wong Kar-wai, fie în acţiunea înceţoşată aproape impresionistă din filmele de arte marţiale. La fel ca în anii ’90, artiştii de astăzi se luptă pentru a înţelege un oraş a cărui identitate pare imposibil de reţinut. Recunosc această emoţie într-un alt artist de la Blindspot, Luke Ching Chin Wai, care a făcut din ideea de criză meteorologică o nouă modalitate de a reflecta asupra lunilor de protest care i-au zguduit casa. Bărbosul de 47 de ani este foarte cunoscut în lumea artei din Hong Kong pentru creaţiile sale ludice şi conceptuale. Pe un colaj de sute de cărţi poştale care prezintă scene din peisajul urban din Hong Kong, el împrăştie picături mari de vopsea care acoperă fotografiile până la punctul în care imaginile deveni de neînţeles. Aceste imagini pierdute sar în ochi, sugerând ceva paradoxal: faptul că pierderea vederii ar putea deschide noi modalităţi de a privi oraşul. În ultima sa lucrare de artă, „Complexul de panică” (2019), Ching a presărat pe podeaua galeriei gândaci origami, împăturiţi meticulos cu bandă de adezivă brună (insecta este o referire la o insultă pe care poliţia din Hong Kong a aruncat-o protestatarilor în confruntările recente din stradă). Roiul de gândaci care traversează galeria rupe sentimentul siguranţei interne. Mă încordez.

Alţi artişti din Hong Kong joacă rolul arhivarilor, surprinzând instantanee ale demonstraţiilor pentru posteritate. Unul dintre aceştia este Yuk King Tan, o femeie caldă, generoasă, care îmi oferă imediat o farfurie cu fructe proaspăt tăiate atunci când îi vizitez studioul, situat într-o zonă industrială dinspre partea de est a insulei. În interior, Tan a strâns rămăşiţe ale protestelor din trecut – bastoane, difuzoare, căşti – provenite din întreaga lume, inclusiv Coreea, Noua Zeelandă şi Hong Kong. „Mă văd documentând aceste proteste”, îmi spune ea, „plutind între lumi diferite.” Sampson Wong – un tânăr universitar, artist şi activist – a reunit un grup de designeri la începutul protestelor din acest an într-o încercare de a documenta toţi „Pereţii Lennon” din oraş. Aceştia poartă numele unui zid din Praga pe care au fost postate tributurile aduse lui John Lennon în 1980, transformat apoi într-un loc de promovare a opiniilor prodemocrate sub stăpânirea comunistă. Acum, sute de colaje murale strălucitoare au apărut în jurul Hong Kongului purtând mesaje de speranţă şi sprijin pentru protestatari. Prima mişcare a lui Wong a fost să păstreze un mural în cartierul Amiralitate, salvându-l fizic în iulie de forţele de demolare ale poliţiei. Epoca exploziilor sociale din Hong Kong dădea de mult timp semne de apariţie. Când am ajuns în oraş la sfârşitul lunii noiembrie 2014, în timpul mişcării Umbrella, ocupaţia prodemocraţie intra în jocul final, în timp ce protestatarii se străduiau să găsească o strategie de ieşire. Dar în Amiralitate, miezul oraşului, am fost şocat: am văzut o mare de corturi, piaţa era încă plină de biblioteci improvizate, concerte improvizate şi sesiuni de pictură de portrete. Piese monumentale de artă de protest au anunţat războiul pe fondul strălucirii districtelor de lux şi financiare. Uneori întâlneşti ceva atât de puternic încât te tulbură doar trecând pe lângă el. Îmi amintesc că am avut această senzaţie când am văzut o vastă copertină curcubeu formată din 250 de umbrele rupte (folosite ca scuturi împotriva norilor de gaze lacrimogene ale poliţiei) protejând protestatarii care se aflau pe o autostradă: o piesă extraordinară de teatru politic.

În aceste zile, operele monumentale de artă utopică au dispărut, iar creativitatea mulţimii s-a împrăştiat în Hong Kong, artiştii fiind acum mult mai atenţi în a-şi produce opera rapid şi adesea anonim. Astăzi, în Hong Kong conceptul de artă de protest ca instigare la acţiune prin meme – ocuparea spaţiului, crearea de acţiuni – ne ajută să înţelegem cum o mişcare fără conducere centralizată pentru a o direcţiona a persistat atât de mult timp, înfruntînd un război de uzură orchestrat de la Beijing. Prin intermediul aplicaţiei de mesagerie criptată Telegram, este nevoie de puţin efort pentru a găsi un protest al studenţilor în piaţa Edinburgh, pe malul apei, din districtul central din Hong Kong. Starea de spirit este relaxată; majoritatea au venit în culoarea mişcării – negru – şi unii poartă ochelari şi căşti, dar în această după-amiază este uniformă, nu armură. În timp ce voluntarii mai în vârstă se deplasează prin mulţime împărţind măşti şi apă, un grup de protestatari intonează un cântec grav. Alţii se mută pentru a se alătura cântăreţilor. Ceilalţi dintre noi stăm şi ascultăm cum se desfăşoară imnul revoluţionar „Gloria Hong Kongului”. Compusă de un muzician anonim, lucrarea a fost răspândită iniţial de voluntari pe forumul online, LIHKG, de tip Reddit. Versiuni adiţionale au apărut ulterior pe internet, inclusiv un clip cu o orchestră simfonică completă, cu membrii îmbrăcaţi în echipament negru de protest (măşti şi pălării) cântând în ceea ce seamănă cu un nor vaporos de gaze lacrimogene. Spectatorii au intonat imnul ​​la un meci de fotbal între Hong Kong şi Iran, iar la un centru comercial, o reprezentaţie a stârnit o confruntare corală cu o mulţime pro-Beijing care urla ca răspuns imnul naţional chinez. A numi „Glorie Hong Kongului” melodie este a subestima piesa. Aceasta este ceva mai mult. Este arta ca memă: transmisibilă, transformabilă, virală. În săptămâna care a urmat, pe măsură ce trec de la malluri cu aer condiţionat la staţii de metrou, aud cum aceste spaţii devin săli de concert improvizate. Această perturbare a spaţiului oraşului de către muzică ne oferă o perspectivă importantă asupra modului în care cultura a susţinut mişcarea: acţionează ca un imn care adună oamenii la luptă; reflectă mentalitatea flashmob a protestatarilor (mişcare constantă, care se topeşte rapid, în faţa tacticii unei poliţii din ce în ce mai militarizate); şi creează momente de spectacol viral, care sunt apoi difuzate pe reţelele de socializare. Bannerele, afişele şi memele sunt împărtăşite prin grupurile Telegram în fiecare minut şi apoi se revarsă în viaţa reală, lipite pe „zidurile Lennon” din oraş.

Artiştii protestatari din Hong Kong poartă un sentiment de superioritate estetică ca pe o armă. Distinctă faţă de alte mişcări de protest din întreaga lume, unde sunt adesea desfăşurate pancarte fabricate acasă pentru a pretinde autenticitatea, o dorinţă puternică de a crea „frumuseţe” contagioasă a devenit o insignă a mândriei în Hong Kong.

Dar este mai mult decâtun  spectacol. „Creativitatea nu este doar la suprafaţă. Împinge mişcarea înainte“, spune Sampson Wong. Când istoricii viitorului vor studia acest moment, disecând motivele pentru care o mişcare fără lider a persistat atât de mult timp, cu siguranţă atenţia le va fi atrasă de modul în care cultura a devenit sufletul protestelor, cum ea a devenit virală: rapidă, infecţioasă şi incredibil de puternică.

Urmărește Business Magazin

Citeşte pe comedymall.ro

ZF.ro
Trei tendinţe care dau tonul în industria de servicii financiare post-Covid19 Trei tendinţe care dau tonul în industria de servicii financiare post-Covid19
Descoperă România cum nu ai mai văzut-o. Destinaţii de vacanţă magice la doi paşi de unde locuiţi
Mediafax
Şeful Programului Alimentar Mondial, ONU, îi îndeamnă pe miliardarii lumii să doneze bani pentru cei aflaţi în criză Şeful Programului Alimentar Mondial, ONU, îi îndeamnă pe miliardarii lumii să doneze bani pentru cei aflaţi în criză
Preşedintele Belarusului închide graniţele cu Occidentul şi pune armata în stare de alertă
MonitorulApararii
Moment important pentru armată: recepţionează primul sistem Patriot Moment important pentru armată: recepţionează primul sistem Patriot
Trump se arată disponibil vânzării aeronavelor F-35 către EAU, în ciuda opunerii Israelului
MonitorulPartidelor
Provocarea lui Tăriceanu pentru Iohannis şi Orban Provocarea lui Tăriceanu pentru Iohannis şi Orban
Tudose: Dezumanizarea liberală ţine de lipsa de omenie
MonitorulSiguranteiCetateanului
Cine este Laurenţiu Baranga, noul şef al Oficiului pentru Combaterea Spălării Banilor, numit în funcţie de premierul Orban Cine este Laurenţiu Baranga, noul şef al Oficiului pentru Combaterea Spălării Banilor, numit în funcţie de premierul Orban
COMENTARIU Valeriu Şuhan Interviu cu un strigoi

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.bmag.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi in această pagină.