Chinezilor „nu li se poate permite să-şi croiască drum spre prosperitate prin exporturi”, susţine secretarul Trezoreriei SUA, Scott Bessent, care apreciază că economia Chinei este „în cel mai mare dezechilibru din istorie”. Astfel de remarci reflectă teama crescândă de la Washington că supracapacitatea, subvenţiile şi dumpingul Chinei distorsionează comerţul global, scrie Jeffrey Wu,  director la MindWorks Capital, într-o analiză publicată în Project Syndicate.

Preocuparea mai presantă, însă, nu este ce exportă China, ci cum. Structurile costurilor la nivel global sunt într-adevăr remodelate, dar de o forţă mai tăcută şi mai complexă: îmbunătăţirile neobosite ale productivităţii. China nu doar că vinde mai multe bunuri, ci şi exportă un nou model de producţie bazat pe automatizare, inteligenţă artificială şi optimizare industrială ghidată de stat. Această schimbare este perturbatoare, deflaţionistă şi în mare parte încă neînţeleasă. Ascensiunea Chinei ca fabrică a lumii la sfârşitul secolului al XX-lea a fost determinată de forţa de muncă şi dimensiunile mari. Dar acum, China îşi propune să obţină o nouă formă de dominaţie prin intermediul unei infrastructuri inteligente.

Nemaifiind limitată la aplicaţii sau chatboţi, inteligenţa artificială a fost integrată în întreaga economie fizică – ghidând totul, de la braţe robotice şi flote de depozite până la linii de producţie autonome. De exemplu, fabrica „lights-out” a Xiaomi din Beijing (o uzină complet automatizată şi computerizată) poate asambla 10 milioane de smartphone-uri anual cu o intervenţie umană minimă. Inteligenţa artificială dirijează o simfonie de senzori, maşini şi analize care formează o ţesătură industrială densă, conducând la eficienţe pe care producătorii tradiţionali le pot aborda doar treptat.

De asemenea, acest ecosistem bazat pe tehnologie nu este limitat la o singură fabrică. Modelul de limbaj mare open-source de 671 de miliarde de parametri al DeepSeek este deja implementat nu doar pentru codare, ci şi pentru a optimiza logistica şi producţia. JD.com îşi modernizează reţelele de aprovizionare prin automatizare. Unitree exportă roboţi bipezi pentru depozite. Iar Foxconn (principalul partener de producţie al Apple) dezvoltă microfabrici modulare, conduse de inteligenţa artificială, pentru a-şi reduce dependenţa de liniile de producţie statice. Aceste exemple pot să nu reprezinte „inovaţie de prestigiu”, dar atestă o cultură largă a optimizării industriale.

Nemaifiind limitată la aplicaţiisau chatboţi, inteligenţa artificială a fost integrată în întreaga economie fizică – ghidând totul, de la braţe robotice şi flote de depozite până la linii de producţie autonome. De exemplu, fabrica „lights-out” a Xiaomi din Beijing (o uzină complet automatizată şi computerizată) poate asambla 10 milioane de smartphone-uri anual cu o intervenţie umană minimă.

Sub denumirea de „noi forţe productive de calitate”, guvernul chinez lansează zone pilot unde inteligenţa artificială este folosită intens şi subvenţionează modernizări ale fabricilor, iar oraşe precum Hefei şi Chengdu oferă granturi locale care rivalizează cu amploarea iniţiativelor naţionale din alte părţi ale lumii.

Srategia o reflectă pe cea urmărită de industria japoneză în anii 1980, când automatizarea, producţia eficientă şi consolidarea industrială au ajutat firmele să-şi depăşească rivalii globali. Dar abordarea chineză merge mai departe, combinând inteligenţa artificială cu economii de scară, bucle de feedback şi o dinamică culturală unică cunoscută sub numele de involuţie (neijuan, un concept din sociologie care se referă la o societate care nu mai poate evolua, oricât de mult ar încerca): o cursă care se autoperpetuează pentru optimizare şi depăşirea concurenţei, adesea în detrimentul marjelor de profit. BYD, printre producători auto cu cel mai mare grad de integrare din lume, a redus recent preţurile la zeci de modele, declanşând o vânzare masivă de acţiuni care a totalizat 20 de miliarde de dolari.

În sectoare de la comerţul electronic la vehiculele electrice, această practică a condus la o compresie a costurilor atât de continuă încât statul a considerat în câteva ocazii că trebuie să intervină. În aprilie 2025, ziarul Cotidianul Poporului a avertizat că involuţia extremă distorsionează stabilitatea pieţei, invocând un război distructiv al preţurilor în sectorul livrării de alimente între JD.com, Meituan şi Ele.me. Şi problema este şi mai acută în industria vehiculelor electrice. Peste 100 de mărci chinezeşti de vehicule electrice concurează în prezent, însă 400 au dat faliment din 2018. Arena competitivităţii globale este neiertătoare.

Cei care supravieţuiesc ies în lume mai supli, mai adaptabili şi mai bine poziţionaţi decât concurenţii lor tradiţionali. Aşa au reuşit producătorii chinezi de vehicule electrice de succes să pătrundă în Europa, oferind modele la preţuri pe care companiile locale se chinuie să le egaleze. Privit de la distanţă, procesul pare haotic. În practică, însă, seamănă cu selecţia naturală. China promovează în mod deliberat evoluţia industrială: statul încurajează un câmp larg de concurenţi şi apoi lasă piaţa să plivească terenul.

Această abordare se extinde în toate industriile. În domeniul panourilor solare, producătorii chinezi reprezintă acum peste 80% din capacitatea de producţie la nivel mondial, ceea ce a dus la scăderea preţurilor cu peste 70% în ultimul deceniu. Şi o tendinţă similară apare în cazul bateriilor pentru vehicule electrice, unde firmele chineze domină cursa costului pe kilowatt. Dar să nu vă lăsaţi înşelaţi: această deflaţie nu provine din supraofertă sau dumping. Reflectă structuri de costuri reproiectate, care sunt rezultatul inteligenţei artificiale, al concurenţei intense şi al repetiţiilor neobosite. Astfel, industria chineză a transformat eficienţa într-un activ comercializabil - unul care remodelează dinamica globală a preţurilor. Odată ce această schimbare se va concretiza, companiile din întreaga lume se vor trezi adaptându-şi propriile strategii de stabilire a preţurilor, dislocarea forţei de muncă şi configuraţiile lanţului de aprovizionare. Dar această evoluţie prezintă noi provocări pentru multe economii.

Sub denumirea de „noi forţe productive de calitate”, guvernul chinez lansează zone pilot unde inteligenţa artificială este folosită intens şi subvenţionează modernizări ale fabricilor, iar oraşe precum Hefei şi Chengdu oferă granturi locale care rivalizează cu amploarea iniţiativelor naţionale din alte părţi ale lumii. Strategia o reflectă pe cea urmărită de industria japoneză în anii 1980, dar abordarea chineză merge mai departe, combinând inteligenţa artificială cu economii de scară şi o dinamică culturală unică, cunoscută sub numele de „involuţie”.

Luaţi în considerare rolul băncilor centrale, a căror misiune este de a asigura stabilitatea preţurilor. Ce pot face ele dacă inflaţia este redusă nu de o cerere slabă, ci de o eficienţă superioară a ofertei provenite din străinătate? Cel mai probabil, politica monetară va pierde din tracţiune într-un astfel de scenariu. Marşul progreselor software nu va încetini doar pentru că ratele dobânzilor cresc sau scad. În schimb, politica industrială va trebui să iasă în prim-plan - nu ca protecţionism, ci ca o necesitate adaptivă. Diviziunea fundamentală nu va mai fi între capitalism şi planificarea statală, ci între sisteme statice şi dinamice. Legea de reducere a inflaţiei din SUA  (U.S. Inflation Reduction Act) şi CHIPS and Science Act  (legea pentru încurajarea producţiei  locale de semiconductori şi cercetării ştiinţifice avansate), precum şi Planul Industrial din Pactul Verde al UE au reprezentat eforturile timpurii ale Occidentului de a contesta poziţia de lider a Chinei. Dar aceste pachete au fost în mare parte reactive, izolate sau concentrate pe chestiuni finale, cum ar fi cipurile.

În timp ce SUA şi aliaţii săi implementează taxe vamale, subvenţii şi controale la export, adevărata concurenţă constă în integrarea IA în economia reală: nu cine construieşte cel mai inteligent chatbot, ci cine construieşte cea mai inteligentă fabrică, al cărei model poate fi reprodus în mod sustenabil la scară largă. Desigur, modelul chinezesc face compromisuri. Condiţiile de muncă se pot înrăutăţi în contextul reducerii neîncetate a costurilor; supraoferta rămâne un risc de sistem; excesul de reglementare poate deraia progresul; şi nu toate câştigurile de eficienţă se traduc în prosperitate comună. Consumatorii pot beneficia, dar muncitorii şi firmele mai mici vor suporta greul ajustării. Însă, chiar dacă modelul chinezesc nu este universal replicabil, acesta ridică întrebări importante pentru factorii de decizie politică de pretutindeni. Cum vor concura alţii cu sisteme care produc mai mult, mai rapid şi mai ieftin – nu prin reducerea salariilor, ci prin ingeniozitate? A respinge abordarea Chinei ca fiind doar distorsionantă ratează esenţialul. Guvernul chinez nu doar că joacă mai dur în vechiul joc comercial, ci şi schimbă regulile şi o face nu prin taxe vamale, ci printr-o transformare industrială. Dacă ultimul val al globalizării a urmărit forţa de muncă mai ieftină, următorul va urmări sisteme mai inteligente. Inteligenţa nu va mai trăi doar în cloud – ci în maşini, depozite şi linii de asamblare 24/7. Cel mai important export al Chinei astăzi nu este un produs, ci un proces. Şi va redefini natura concurenţei globale.   

Traducere şi adaptare: Bogdan Cojocaru