Pentru arhitecta Anca Damaschin, restaurarea nu înseamnă doar clădiri, ci oameni, memorie şi promisiunea făcută celor care vor veni. Iar fiecare zid vechi e o poveste care aşteaptă să fie ascultată, nu rescrisă.

Când am întrebat-o pe Anca Damaschin cum şi-ar descrie meseria unui copil de 10 ani, voiam să primesc un răspuns de la un arhitect care să meargă dincolo de termeni tehnici. Iar ea mi-a răspuns neaşteptat: „E una dintre cele mai grele întrebări pe care le poţi pune unui arhitect”. A continuat povestind o scenă care explică de ce. În urmă cu câţiva ani, a lucrat cu un grup de copii între 6 şi 8 ani. Nu le-a vorbit despre structuri, planuri sau stiluri arhitecturale, ci le-a arătat cum funcţionează gravitaţia, cum împingi un obiect, cum se echilibrează un corp în spaţiu. Iar la final, împreună, au construit din carton, beţe şi plastilină un oraş al viitorului. „Rezultatul lor a fost atât de surprinzător încât mi-a devenit limpede că arhitectura e, înainte de toate, un proces de descoperire continuă”, spune ea. „Un experiment care încearcă să protejeze omul şi activităţile lui.

” Apoi a formulat răspunsul în cea mai simplă frază posibilă: „Întotdeauna, ceea ce construim trebuie să ajute oamenii să se simtă bine, în siguranţă şi să trăiască fericiţi. Meseria de arhitect înseamnă să creez locuri frumoase şi sigure pentru toţi, ca lumea să fie un loc mai bun pentru fiecare dintre noi, dar şi pentru cei care vor veni după noi.” De aici începe întreaga poveste a Ancăi Damaschin — una în care arhitectura nu e doar tehnică, ci include şi educaţie, cultură, etică, memorie urbană şi responsabilitate faţă de timp.

Când vorbeşte despre începuturi şi motivele alegerii acestei profesii, Anca Damaschin nu o descrie ca pe o vocaţie timpurie şi nici nu pretinde că a ştiut de copil că va deveni arhitect. Dimpotrivă, spune cu onestitate că a ajuns aici aproape din întâmplare — şi că norocul ei a fost că şi-a găsit drumul abia după ce a intrat în facultate. „Acum 30 de ani, accesul la informaţie în diferite domenii era dificil sau chiar inexistent, iar consilierea adolescenţilor pentru alegerea unei cariere corecte nu era disponibilă, cel puţin în cazul meu. Prin urmare, am ales drumul profesional pornind doar de la propria evaluare asupra capabilităţilor şi pasiunii personale. Pot spune că am avut noroc şi instinct, deoarece pasiunea pentru arhitectură a început odată cu primul an de studii la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu, până atunci neştiind aproape nimic despre acest domeniu. A fost revelaţia unui domeniu complex, cu multiple valenţe şi posibilităţi de dezvoltare profesională, care m-a captivat tot mai mult pe măsură ce am avansat.” A descoperit un domeniu complex, multidisciplinar, „o combinaţie între tehnic, artistic, social şi urbanistic”, şi s-a lăsat absorbită de el. A învăţat din biblioteci, din expoziţii, din oraşe vizitate, din forme, lumini, proporţii. „Cu cât citeam mai mult, cu atât îmi dădeam seama cât de puţin ştiu. Arhitectura e un domeniu în care nu termini niciodată şcoala. E un proces perpetuu de învăţare.”

La început era fascinată de minimalism, brutalism, funcţionalism şi îi admira pe Loos, Le Corbusier, Tadao Ando. Apoi a venit un moment care i-a schimbat perspectiva, un seminar în care a fost nevoită să studieze un stil pe care, la început, îl detesta: Art Nouveau. „Mă enervau «verzele decorative»”, glumeşte ea. „Mi se părea un stil prea încărcat, prea ornamental.” Dar lectura a învins preconcepţia: descoperind Viena 1900, Gilded Age New York, istoria socială, economică şi politică a epocii, s-a produs un declic. „Am realizat atunci că orice stil arhitectural de marcă este în fapt o expresie fizică a unui moment culminant al societăţii umane – «expresia fizică a puterii» - şi am înţeles ce importanţă extraordinară are în evoluţia omenirii marcarea fizică, pe oricare stradă, a acestor momente de vârf, ca nişte borne istorice de la care omenirea nu se mai poate întoarce. De aceea în intervenţiile pe clădirile cu valoare istorică, este esenţial să înţelegem contextul şi dinamica epocii, metodele de lucru, materialele folosite, precum şi pârghiile care au condus la realizarea acelor construcţii. Doar cu aceste cunoştinţe putem realiza intervenţii corecte şi fundamentate, evitând omisiunea detaliilor, aparent fără importanţă, dar care în fond definesc valoarea şi autenticitatea.” Proiectele care au în centru clădirile istorice au dobândit o pondere tot mai mare în activitatea ei, astfel că de-a lungul timpului s-a specializat în restaurare. „Pentru oricine, prima emoţie vine întotdeauna din ce se vede cu ochiul liber. În unele cazuri admiri buna întreţinere, în alte cazuri eşti întristat de starea deplorabilă. Totuşi, în timp, am realizat că nu pot să mă detaşez complet de «ochiul profesionistului», deoarece această percepţie tehnică şi cunoaşterea aprofundată a domeniului devin un reflex automat pentru a interpreta şi înţelege dintr-o privire structura, detaliile. Această abordare lasă deoparte emoţia pură. Cred că răspunsul este de fapt că anumite clădiri mă entuziasmează când găsesc detalii şi sisteme pe care nu le-am mai întâlnit. Fiecare clădire are propria sa poveste, iar unele dezvăluie aspecte unice ale tehnicii şi expresiei estetice: sunt construcţii ca adevărate manuale de bună practică a epocii de care aparţin, altele mă surprind prin creativitate sau proporţii splendide.”

Astfel, spune Anca Damaschin,  fiecare construcţie istorică reprezintă o lecţie, un univers în sine, în care detaliile şi sistemele complexe creează un impact emoţional şi intelectual profund. „Aceasta continuă să fie o sursă nesfârşită de învăţare, descoperiri şi emoţii, care mă stimulează să aprofundez şi să apreciez cu adevărat valoarea şi frumuseţea unei clădiri încărcate de istorie şi cultură.” De fapt, după cum povesteşte ea, în lumea Ancăi Damaschin, zidurile vorbesc. Nu cu glasuri, ci prin urmele timpului, prin textura unei pietre atinse de generaţii sau prin liniştea unui pridvor care a văzut totul şi a tăcut. „Clădirile vechi ne dezvăluie poveşti profunde despre oameni – despre modul în care şi-au păstrat identitatea, valorile şi tradiţiile”, spune ea. Pentru un arhitect de restaurare, fiecare detaliu e o formă de memorie, iar fiecare intervenţie, o conversaţie cu trecutul. A învăţat că, dincolo de tehnici şi materiale, clădirile vechi ascund ceva mult mai fragil: felul în care comunităţile au ştiut să trăiască împreună, să se sprijine, să îşi transmită mai departe moştenirea. „Sunt martori tăcuţi ai rezilienţei şi solidarităţii din trecut”, explică ea. „Ne oferă lecţii despre cum oamenii au contribuit la istoria aşezărilor şi a culturii noastre.”

În fond, restaurarea nu e doar o meserie, ci o formă de respect pentru povestea umană ascunsă în ziduri. Deşi lucrează cu trecutul, gândul ei se îndreaptă mereu spre viitor. „Restaurând şi conservând clădiri istorice, simt că protejez identitatea şi moştenirea culturii noastre pentru generaţiile viitoare”, spune Anca. Nu o interesează gloria imediată, ci durabilitatea gestului. „Lucrez pentru oameni pe care nu-i voi întâlni niciodată, dar care, sper, vor simţi că moştenirea lor a fost păstrată şi respectată.” În biroul ei, între planşe şi fotografii alb-negru, ar putea fi scris un singur motto: „De fiecare dată când atingem o structură istorică, preluăm poveştile oamenilor dinaintea noastră şi le spunem mai departe, cu respect şi iubire”. E o frază care sintetizează nu doar o filosofie profesională, ci şi o formă de etică: într-o lume grăbită să demoleze, ea alege să repare. Privind înainte, îşi doreşte să ducă mai departe această misiune de echilibru între vechi şi nou. „Vreau să contribui la conservarea şi revitalizarea patrimoniului construit, promovând soluţii inovatoare şi respectuoase faţă de valoarea istorică”, spune ea. De asemenea, îşi doreşte să continuie cercetarea şi documentarea arhitecturii istorice, pentru a oferi soluţii durabile şi pentru a asigura transmiterea moştenirii culturale pentru generaţiile viitoare: „În esenţă, îmi propun să acopăr toate fazele de intervenţie, de la studiu şi proiectare, până la execuţie şi monitorizare, contribuind activ la menţinerea şi valorificarea patrimoniului arhitectural naţional”.   

Întrebări şi răspunsuri din interviul cu arhitecta Anca Damaschin:

1. Există o clădire care „v-a vorbit”?

Toate clădirile vorbesc dacă stai să le asculţi, dar mai ales dacă înţelegi limba în care îţi şoptesc. În esenţă, aceste edificii comunică în timpul lor, relevând spiritul, istoria şi vulnerabilităţile pe care le poartă în structura lor. Cu cât timpul este mai îndepărtat, cu atât vocea este mai fragilă şi mai voalat exprimată, iar reacţiile de respingere sau deteriorare devin mai violente dacă nu ştim să răspundem corespunzător. Clădirile pot „arunca” tencuiala nepotrivită, se pot prăbuşi mai devreme, pot aduce umezeală şi mirosuri, ca şi cum ar prefera să dispară decât să fie tratate incorect. Este de manual de buna practică cazul când, din dorinţa de a proteja, s-a montat o tâmplărie nouă cu geam termopan, iar în câteva săptămâni, toate spaţiile au început să se umple cu mucegai. Clădirea „vorbeşte” dintr-un alt timp şi reacţionează în consecinţă. Este natural ca, pe măsură ce ne apropiem de timpul prezent, să devină mai permisive, un pic mai indulgente cu noi, dar asta pentru simplu motiv că avem un limbaj mai apropiat. Clădirile istorice poartă un mesaj despre autenticitate, despre respect pentru timp şi pentru valorile culturale pe care le reprezintă. În acest context, ascultarea şi înţelegerea limbajului lor devin actul de respect şi responsabilitate al celui care le protejează şi le conservă.

2. Dar un proiect care „nu v-a dat pace” nici după ce l-aţi terminat? De ce?

Există numeroase cazuri în care un proiect „nu-ţi dă pace”, chiar şi după finalizare. În mod particular, cele mai frustrante pentru mine sunt proiectele care rămân în sertar. Le realizezi, primesc avize şi autorizaţii şi, cu toate acestea, mor independent de cât de mult te implici. Cel mai frecvent, este invocat motivul financiar şi este supărător când te confrunţi cu această ”inocenţă” a beneficiarului şi până la urmă lipsă de responsabilitate.   Cu cât se aşteaptă mai mult, cu atât costurile vor creşte, din motive tehnice şi economice, iar această situaţie conduce întotdeauna la agravarea stării construcţiei. Proiectele serioase au drept scop dezvoltarea, conservarea şi valorificarea patrimoniului, nu desenarea pentru satisfacţia artistică.  Un proiect de calitate implică responsabilitate, implicare, resurse şi mai ales timp, iar când condiţiile financiare şi de planificare nu permit finalizarea acestuia, timpul pierdut care putea fi canalizat spre o altă lucrare, rămâne o sursă de frustrare.

3. Exemple de bugete pentru restaurări?

Bugetele proiectelor la care lucrez în domeniul restaurărilor sunt în general de dimensiuni mari, deseori fiind vorba de sume care ating milioane de euro. Această realitate poate părea descurajatoare pentru beneficiarii privaţi, însă este crucial să discutăm şi despre destinaţia şi importanţa acestor lucrări. Pentru clădirile publice, indiferent dacă este vorba de reconversia unei structuri istorice sau de restaurarea unei clădiri fără schimbare de destinaţie, toate cerinţele legate de stabilitatea structurală, măsurile de protecţie, accesibilitate şi alţi parametri tehnici trebuie îndeplinite conform standardelor aplicabile destinaţiei respective. Aceasta, implică costuri ridicate, deoarece exigenţele sunt mai stricte şi trebuie respectate pentru a asigura conservarea şi funcţionarea pe termen lung. În cazul locuinţelor private, standardele tehnice sunt mult mai simple, iar costurile de execuţie, în condiţiile respectării acestor norme, nu depăşesc în general cele ale unei construcţii de calitate ridicată. Astfel, dacă bugetele pentru proiectele de restaurare publică pot ajunge la milioane de euro, pentru o locuinţă particulară, investiţiile frecvent nu depăşesc valoarea unei case moderne, bine executate. Această diferenţă subliniază importanţa şi complexitatea procesului de restaurare, ce trebuie gestionat cu responsabilitate şi cu respectarea rigorii tehnice şi artistice, pentru a păstra valoarea patrimoniului şi pentru a obţine rezultate durabile.

4. Dacă mâine v-ar lăsa cineva cheia oricărui monument din România, fără limită de buget, ce aţi alege şi de ce?

Această întrebare reprezintă o provocare majoră. Cum poţi alege prima dintre atâtea posibilităţi superbe şi nevoi disperate în acelaşi timp? Cred că aş opta totuşi pentru un proiect care să combine recuperarea, conservarea şi valorificarea unui model definitoriu şi foarte special pentru istoria noastră şi pentru zona rurală, şi anume sistemul defensiv al culelor din sud-estul României. Este un subiect foarte puţin cunoscut la nivel de context istoric şi geografic raportat la cât de important a fost pentru perioada respectivă. Probabil mulţi au auzit despre aceste cule, unii
le-au vizitat, câteva sunt în circuit muzeal. Au mai rămas în picioare vreo 18, cele mai multe în ruină, dispersate pe mai multe judeţe, de la Mehedinţi până în Argeş, dar au fost mult mai multe în acest areal. În aparenţă, ele sunt prezentate ca locuinţe întărite, însă, de fapt au reprezentat un sistem defensiv dezvoltat cu forţe proprii de boierii locali pentru protejarea comunităţilor. Un scop similar cu ce au însemnat cetăţile săteşti din Transilvania, dar dezvoltat într-o cu totul altă manieră, urmând un alt model defensiv copiat la o scară minoră.  Culele erau amplasate inteligent, ca puncte de observaţie a drumurilor, şi în acelaşi timp fortificate, erau puncte de comunicare de la o comunitate la alta şi în acelaşi timp de rezistenţă, şi nu întotdeauna erau folosite ca locuinţe permanente. Un proiect de intervenţie nu ar presupune doar recuperarea şi reabilitarea acelor câteva cule aflate încă în picioare, dar mai ales marcarea întregii reţele, imaginarea unor trasee culturale şi explicarea sistemului defensiv pe care acestea îl reprezentau. Care ar fi, în plus faţă de conservarea şi punerea în valoare a unor construcţii istorice, scopul unui asemenea proiect? În primul rând, înţelegerea unei perioade din istoria noastră mai puţin abordată, dar extrem de relevantă pentru a explica modul în care populaţia s-a adaptat, şi cum a dezvoltat o rezilienţă şi o capacitate de organizare locală bazată pe mijloace modeste, dar bine coordonate şi aplicate cu înţelepciune. Fără această înţelegere, aceste construcţii sunt lipsite de contextul real istoric şi nu au cum să supravieţuiască doar ca simple puncte uitate ale istoriei. Readucerea lor în prim plan în varianta explicării unui întreg sistem le va promova ca martori al ingeniozităţii, al solidarităţii şi al rezistenţei comunităţilor din trecut.

5. În meseria dvs., care e mai greu de gestionat: zidurile sau oamenii?

Răspunsul este simplu: oamenii reprezintă cel mai dificil element de gestionat în meseria mea. În timp ce zidurile rămân pe loc cuminţi, aşteptând cu răbdare să primească suportul şi intervenţia potrivită pentru a servi scopului lor, omenii sunt într-o continuă mişcare purtaţi de o multitudine de gânduri şi interese, fiind de multe ori incapabili să înţeleagă care este în fapt scopul. Gestionarea oamenilor implică coordonarea, motivarea şi armonizarea unor personalităţi, interese şi niveluri diferite de experienţă şi comunicare. În prezent, cel mai dificil şi provocator este să-i faci pe oameni să colaboreze eficient şi să lucreze împreună, mai ales în zilele noastre, când chiar şi aşezarea lor la aceeaşi masă, în sens propriu, devine o provocare majoră. Aceasta necesită răbdare, empatie şi o înţelegere profundă a naturii umane, ceea ce face ca gestionarea oamenilor să fie o adevărată artă şi o provocare continuă.

6. Sfatul dvs. pentru tinerii interesaţi de o carieră în arhitectură?

Pentru tinerii interesaţi de o carieră în arhitectură, recomand să se implice profund în studiul patrimoniului construit, să înţeleagă valoarea culturală şi istorică a clădirilor şi să îşi dezvoltă o bună înţelegere a tehnicilor de restaurare şi conservare. Este esenţial să fie pasionaţi de detaliu, să fie receptivi la provocările legate de adaptarea arhitecturii tradiţionale la cerinţele moderne, dar fără a compromite autenticitatea. În plus, trebuie să fie dispuşi să colaboreze cu specialişti din diverse domenii — istoric, ingineri, artă — şi să urmărească mereu perfecţionarea şi actualizarea cunoştinţelor, pentru a putea contribui la păstrarea valorii şi frumuseţii patrimoniului pentru generaţii viitoare. Cariera în restaurare reprezintă o îmbinare subtilă între ştiinţă, artă şi responsabilitate socială, iar pasiunea pentru aceste valori devine motorul succesului.

7. Cum arată o zi bună la birou pentru dvs.?

O zi bună la birou pentru mine înseamnă în primul rând o zi în care reuşesc să găsesc echilibrul între creativitate şi responsabilitate. Încep ziua cu o analiză atentă a stadiului proiectelor, apoi colaborez cu echipa pentru a identifica cele mai potrivite soluţii de conservare şi adaptare, respectând valorile patrimoniului.

O zi care îmi aduce satisfacţie este cea în care pot găsi soluţii inovatoare pentru probleme complexe, fără a compromite autenticitatea obiectivelor istorice. La finalul zilei, dacă ştiu că am reuşit să păstrez integritatea şi valorile unui edificiu, şi am contribuit la transmiterea unei moşteniri culturale durabile, pot spune că ziua a fost „de succes”. Un sentiment de împlinire îl experimentez atunci când ştiu că proiectele mele ajută la conservarea şi respectarea identităţii culturale a comunităţilor pentru generaţii întregi.

8. Pentru cine lucraţi, pentru prezent sau pentru oamenii pe care nu-i veţi întâlni niciodată, adică viitorul?

Pentru mine, munca mea nu are doar un scop temporal. Restaurând şi conservând clădiri istorice, simt că protejez identitatea şi moştenirea culturii noastre pentru generaţiile viitoare. Lucrez pentru cei care nu-i voi întâlni niciodată, dar ştiu că ceea ce facem va rămâne şi le va oferi acestora o legătură autentică cu trecutul. Îmi doresc ca prin ceea ce construiesc şi conserv, să las o amprentă durabilă, care să inspire şi să educe pe cei ce vor veni după noi, chiar dacă nici măcar nu-i voi cunoaşte vreodată. Lucrez pentru oameni pe care nu-i voi şti niciodată, dar care vor trăi şi vor fi recunoscători că moştenirea lor a fost păstrată şi respectată.