Cei care susţin întoarcerea la aur ca etalon monetar sunt "o ceată de duşi cu pluta", fiindcă Marea Depresiune din SUA a fost accelerată tocmai de faptul că etalonul aur a împiedicat băncile centrale să-şi exercite rolul de creditori de ultimă instanţă şi să susţină astfel băncile, afirma săptămâna trecută economistul american Nouriel Roubini. Pledoaria lui indirectă îi viza de fapt nu atât pe "duşii cu pluta", cât refuzul ferm al Angelei Merkel - mai nou, şi al lui Nicolas Sarkozy şi Jose Barroso - de a accepta pentru Banca Centrală Europeană rolul atât de mult dorit de pieţele financiare, de creditor de ultimă instanţă, în aceeaşi formă în care acest rol a fost jucat de Rezerva Federală a SUA, adică de tiparniţă de bani.

Tema creditorului de ultimă instanţă a îmbrăcat forme din cele mai diverse în ultima vreme, de la observaţiile mai curând teoretice ale unor comentatori că Uniunea Monetară Europeană e o construcţie incompletă fără o astfel de instituţie şi până la presiunile deschise făcute de o agenţie de rating ca Standard&Poor's, care a aruncat în luptă cea mai importantă carte - ameninţarea cu retrogradarea a 15 ţări ale zonei euro, inclusiv a celor cinci ţări cu rating maxim AAA, adică Germania, Franţa, Austria, Belgia, Olanda, Finlanda şi Luxemburg, cu argumentul că "lipsa progreselor în controlarea extinderii crizei financiare ar putea reflecta slăbiciuni structurale în procesul de luare a deciziilor în zona euro şi în UE". Decizia S&P a venit la doar câteva ore după ce Merkel, Sarkozy şi Barroso au afirmat că refuză atât emiterea de euroobligaţiuni comune ale zonei euro, cât şi schimbarea statutului Băncii Centrale Europene astfel încât să-i dea undă verde spre a tipări bani cu care să acopere riscul celor expuşi pe obligaţiunile emise de statele zonei euro.

Nu în zadar avertiza însă Mark Mobius de la Franklin Templeton că nu există rezolvare a crizei atâta vreme cât pieţele financiare sunt în continuare nereglementate, iar circuitul toxic al produselor derivate (bazate pe dobânzi, pe mărfuri, pe valute, acţiuni sau CDS-uri) continuă nestingherit, fără măcar să se ştie care e volumul lor total aflat în circulaţie şi în bilanţul cui se găsesc. O estimare a oferit-o recent Banca Reglementelor Internaţionale, cu incredibila cifră de 707.569 miliarde de dolari, reprezentând valoarea totală nominală raportată de instituţiile financiare, a produselor financiare derivate nereglementate (overt-the-counter), aflate în circulaţie la 30 iunie - cu 107.000 de miliarde mai mult decât la sfârşitul anului trecut, cifră care în sine depăşeşte volumul total aflat în circulaţie în 2001. Viteza de multiplicare în doar şase luni, rezultată din efortul băncilor de a compensa scăderea valorii lor de piaţă şi deci degradarea propriilor portofolii, nu doar dovedeşte natura desprinsă de orice realitate economică a acestei sfere speculative, ci şi indică direcţia viitoare de presiune a pieţelor asupra statelor. Respectiv spre noi runde de finanţare a sistemului financiar, care să contracareze riscul creditorilor expuşi pe diverse categorii de active devenite brusc nesigure, sau mai nesigure decât înainte, aşa cum sunt acum datoriile suverane ale statelor din zona euro.

Rolul de creditor de ultimă instanţă al Rezervei Federale a ajutat America să treacă de momentul Lehman Brothers din 2008 şi să depăşească recesiunea, prin împrumuturi pentru bănci, garanţii şi cumpărări de active în valoare totală de 7.700 miliarde de dolari până în martie 2009 (estimare Bloomberg), din care 2.300 miliarde au reprezentat cele două programe de relaxare cantitativă (cumpărări de obligaţiuni federale pentru a stimula băncile să se reorienteze spre creditare şi spre piaţa acţiunilor, stimulând astfel economia). Banca Centrală Europeană s-a prevalat iniţial de statutul său limitat la asigurarea stabilităţii preţurilor, dar criza grecească din primăvara lui 2010 a silit-o să-şi încalce pe rând regulile, de la reticenţa de a cumpăra obligaţiuni guvernamentale ale ţărilor cu probleme din zona euro şi până la calitatea colateralelor acceptate. Preşedintele de atunci al BCE, Jean-Claude Trichet, declara însă că dacă Rezerva Federală şi Banca Angliei s-au angajat în operaţiuni de relaxare cantitativă, cu scopul de a creşte volumul total de lichiditate din piaţă, BCE a cumpărat obligaţiuni în mod excepţional, într-o situaţie temporară de criză. A sterilizat apoi toată lichiditatea oferită, prin licitaţii de depozite, pentru că obiectivul ei nr. 1 rămâne limitarea inflaţiei.