Demersul presedintelui Basescu, sprijinit de intelectuali, de a reforma clasa politica din Romania si modul in care societatea romaneasca va reactiona la aceasta mare provocare si se va lepada de tarele trecutului sunt ultimele etape ale procesului de reforma pe care am traversat-o in ultimii 16 ani.

Platitudinile de mai sus le-am scris numai asa, de-al naibii: odata pentru fletii din palate care fac revista presei si care noteaza, dupa primele randuri citite, cu calificative de genul "neutru" sau "favorabil" textele pe care le citesc (nu ma obligati sa recunosc si faptul ca tintesc un post de ambasador, nu-i adevarat) si odata pentru ca il scriu la finele unei saptamani pe care o caracterizez cu o solicitare umila: "...stiti, macar nu-mi subestimati si nu va bateti joc de inteligenta mea, atata cata este..".

Uite, acum dupa ce am scris, imi dau seama ca am o problema, nu-mi dau seama cui exact cer asta; nu cred ca sunt prea multi, dar s-au raspandit, s-au implantat adanc in variile straturi ale societatii.

Sa incep cu partea mai serioasa. Partea serioasa o incep cu o istorisire despre niste crese. Acestea au fost analizate, in cel mai serios mod, de un economist pe care il cheama Steven Levitt si care difera de tagma economistilor comuni. Analizand zece crese din Haifa, Israel, Levitt a obtinut un bun exemplu al modului in care reactioneaza oamenii la stimulente. Analizand analiza lui Levitt, am inteles eu unde se termina bunul-simt si unde incepe negocierea. O sa explic.

Managerii creselor din Haifa au cautat o modalitate de a determina parintii copiilor sa nu mai intarzie, evitand astfel supararea micutilor nerabdatori si necazul cate unui educator nevoit sa faca ore suplimentare. Cativa economisti din cei comuni au aflat de aceasta problema, au cautat o solutie, au gasit-o si au propus conducerii creselor sa o testeze: amendarea parintilor care intarzie cu o suma modica, cam a suta parte din taxa lunara pentru o intarziere mai mare de 10 minute.

Rezultatul? Numarul intarzierilor a crescut imediat dupa introducerea amenzii, mai mult decat dublu fata de numarul initial. Oamenii au primit un stimulent care trebuia sa-i determine sa nu mai faca ceva rau, au analizat si au reactionat. Amenda era prea mica, evident. Dar s-a mai intamplat un lucru: un stimulent moral, rusinea de a intarzia, de a crea probleme educatorilor, a fost inlocuit cu o alternativa economica, amenda. Au capatat o valoare exacta, reala si mai ales suportabila a neajunsului pe care il creau, iar suma pe care o plateau era o modalitate convenabila de a-si cumpara iertarea. O crestere a amenzii sau o valoare mare a acesteia din start ar fi determinat, este sigur, reactii adverse de alt tip, cum ar fi mutatul la alta cresa.

Finalul experimentului este usor de intuit: s-a renuntat la amenda, dar numarul intarzierilor a ramas la fel de mare, iar parintilor nu le-a mai fost nici macar rusine.

Acuma ziceam ca inlocuim cresele cu Romania, parintii cei nerusinati cu politicieni, iar educatorii si copiii cei nemultumiti ziceam ca suntem noi, restul. 

Sa continuu rationamentul? Pentru ca mi se pare un pic inutil sa mai spun ca "amenda" platita de clasa politica pentru un derapaj sau altul, adica o perioada mai mare sau mai mica de stat in opozitie sau iesirea pentru putin timp de pe scena publica nu a facut decat sa atenueze orice sentiment de "rusine" care, sa presupunem in mod absurd, i-ar fi incercat.

Au dobandit masuri exacte, reale si mai ales suportabile ale neajunsurilor pe care le-au creat. Si vorbesc aici nu de legi, decizii sau institutii, ci pur si simplu de ani de zile mancati, risipiti aiurea, din viata unei natii. Iar votul popular a fost modul prin care am fost luati partasi la rafuiala politica permanenta.

Acum suntem luati drept partasi, prin referendum, la finalul apoteotic al demersului politicianist. Nu am nimic cu institutia referendumului, votul nominal mi se pare chiar folositor, am ce am cu cine ma cheama si cu ce mi se cere sa fac: sa recunosc, sa consfintesc amenda cea ieftina.

Un bun prieten imi vorbeste despre o teza: cum ca nordicii fac politica si iau decizii bazate pe consens, in timp ce la noi si la neamurile latine politica inseamna cearta, zgomot si porcaiala. Si ca acest mod de a face treaba are avantajul ca supravietuiesc politicienii cei mai buni, un fel de selectie naturala. Sunt de acord, dar numai in parte; selectia naturala genereaza si mijloace de aparare, ingroasa piei si formeaza solzi, va amintiti de rinocerii lui Eugen Ionescu? Asa ca poate nici consensul nordic, cum zice si amicul meu, dar nici galagia latina care nu-si mai incape in toval.

Sigur ca e usor sa stai pe margine si sa comentezi. Dar ofer si solutii, o amenda scumpa si greu de buchisit - aplicarea principiilor bunului-simt. Acela nativ, din care mai exista mostre. Si atat.