O să reiau seria articolelor care încearcă să adune la un loc pictura, economia şi societatea, începută anul trecut; explicaţia este că mi se pare că trăim vremuri suprarealiste şi, cum nu pot fugi de asta, încerc să mă adaptez. Ruşii au doi pictori pe nume Vrubel. Unul este contemporan cu noi şi este faimos pentru că a reluat într-un graffiti celebrul sărut Brejnev - Honecker.

Al doilea, Mihail Vrubel, a trăit până în 1910, este văzut, oficial, drept un reprezentant al mişcării simboliste şi este autorul tabloului din imagine, "Demon şezând" (1890).

Mai puţin oficial, Mihail Vrubel şi-a dedicat opera demonilor, pe care i-a pictat, desenat şi sculptat în fel şi chip. Ideea i-a venit pe vremea când picta o catedrală din Kiev, iar punctul de plecare au fost ilustraţiile făcute pentru poemul "Demonul" de Lermontov. Demonii lui Vrubel se îndepărtează de sensul negativ indus de creştinism şi se întorc la sensul grecescului "daimon", pe care pictorul îl identifică cu sufletul uman, iar alţi filozofi cu îngerii păzitori sau cu spiritele binevoitoare aflate între oameni şi zei.

"Demon şezând" i-a adus notorietate lui Vrubel. Iniţial stilul său nu a fost pe placul criticilor conservatori, care l-au acuzat pur şi simplu de urâţenie, şi nici al publicului, obişnuit cu pictura cu accente clasice, academice. Dar un ins pe nume Savva Mamontov, industriaş, negustor, antreprenor şi patron al artelor, a decis că tabloul este simfonia fascinantă a unui geniu şi a croit, astfel, drum în lume operei lui Vrubel.

Am văzut în demonii lui Vrubel, în cel şezând, dar şi în mai cunoscutul demon trist (Google!) puterea care zace, ne place sau nu, în spiritul rus. Demonul aşezat înseamnă reforme sociale, industrializare, naşterea resentimentelor faţă de regimul ţarist, o perioadă de renaştere şi de reaşezare, de aşteptări şi de tristeţe. Priviţi în jur şi veţi recunoaşte demonul lui Vrubel la noi, acum, aici. Scriam în urmă cu un an că nu există o mai mare problemă în România decât sărăcia.

Nu deficitele, nu datoria externă, nu corupţia, ci sărăcia, cea care generează corupţie şi deficite şi datorie externă. Nu mai are rost să căutăm ţapi ispăşitori în fărâmiţarea terenurilor, în productivitatea redusă, în investiţiile anemice sau în folosirea până la idioţenie a sintagmei "mână de lucru ieftină", şi nu mă refer aici la sărăcie aşa cum o calculează instituţiile financiare. Vorbesc de sărăcia care împiedică oamenii să îşi schimbe mobila din casă la cinci ani şi la sărăcia care împiedică antreprenorii să îşi ducă la bun sfârşit visele; la sărăcia care face din funcţionar un ins coruptibil şi la sărăcia care îl face pe medic să ridice neputincios din umeri.

Dacă unu din şase orăşeni se gândeşte la o afacere personală şi doi din trei au o abordare optimistă, poate că demonul nostru s-a îndepărtat de sensul luciferic şi este pe cale să devină un înger păzitor.

Un tablou frumos şi interesant, la început de an.