Premierul Victor Ponta a mărturisit că înţelege raţiunile economice pentru care nu a fost ales Nabucco, iar preşedintele Băsescu a punctat, cât se poate de corect, zic eu, că este o copilărie să ne închipuim că vom avea loc, sau că ni se va face loc, în proiectul South Stream al Gazprom, ba a anunţat şi o redefinre a politicii enegetice a României.

Dincolo de aceste declaraţii şi de pasivitatea societăţii, cred, pe scurt, că decizia de îngropare a proiectului Nabucco este o consfinţire a sferelor de influnţă energetică pentru Europa, la fel cum cu decenii în urmă Roosevelt, Stalin şi Churchill au împărţit Europa. O Ialtă a gazelor, generată de decizia azerilor şi a unui consorţiu condus de BP şi Statoil, de a aproviziona proiectul TAP (Trans Adriatic Pipeline, prin Grecia, Albania şi marea Adriatică, până în tocul Italiei).

Care lasă Ungaria, Bulgaria şi România dependente de gazul rusesc. Nabucco era un proiect despre care s-a vorbit timp de zece ani, pentru care s-au realizat studii de fezabilitate, s-au organizat zeci de întâlniri, s-au semnat hectare de documente, ai fost declaraţii şi întâlniri, inclusiv cu furnizorii din zona mării Caspice, companii importante l-au curtat, analizat, şi, dintr-odată, brusc, devine neviabil comercial?! Dacă a fost aşa, cine este răspunzător pentru toată fanfaronada de un deceniu, pentru promisiuni, pentru timpul, banii şi orele din viaţa oamenilor mâncate aiurea?

Prietenii bulgari, dintre toţi partenerii din Nabucco, par a pierde cel mai puţin, pentru că au obţinut o promisiune de aprovizionare printr-o conductă care leagă sistemul vecinilor noştri de Grecia. Dincolo de interesele economice desluşite de oficialii români (le-aş fi vrut detaliate, sincer) există o serie de aspecte interesnte de urmărit în perioada următoare.

TAP nu înseamnă numai o conductă, pentru că poate deveni o carte importantă de jucat pentru Grecia cea marcată de criză - investiţii, locuri de muncă, venituri pentru stat şi pentru companii. Apare un partener nou în jocul geopolitic, Albania. Şefii OMV au avansat o idee interesantă - „gaze europene pentru europeni„. O fi însemnând asta o concentrare mai mare pe zona Mării Negre, sau poate liber la gazele de şist, la noi sau aiurea? Şi, nu în ultimul rând, apare în Europa un alt partener în jocul geopolitc, Azerbaijanul: dincolo de deciziile consorţiului Şah Deniz, care, iată, anulează un deceniu de demersuri şi eforturi, trebuie spus că Socar tocmai o obţinut un pachet de control în Desfa, compania care operează reţeaua de distribuţie a gazelor din Grecia.

Un strateg cum a fost Von Clausewitz a spus la un moment dat că politica externă este o continuare a războiului. Nu ştiu când o să învăţăm şi noi lecţia asta. 

M-am gândit să ilustrez textul acesta cu un tablou care se numeşte ceva de genul „Zorii patriei mumă„, pentru care autorul, Feodor Şurpin, a primit premiul de stat; este obolul pe care artistul l-a plătit pentru a exista, dacă vreţi. Interesant este că omul se dovedeşte, în dimensiunea aridă a tabloului, un fin analist, de-a dreptul curajos. Dacă priviţi atent, veţi desluşi dincolo de uriaşul Stalin, stâlpii puterii sale, aşezaţi cumva în ordine: electricitatea, tractoarele şi ţăranii la muncă, în zare oraşul şi uzinele cu coşuri fumegânde. Iar între Stalin şi oraş, pe un drum şerpuit, silueta neagră şi cocoşată a Pobedei cu care erau săltaţi, în zori, indezirabilii. Pentru că şi politica internă poate fi un soi de război.