Fragmentul de mai sus este din "Kaputt", romanul lui Curzio Malaparte; nemti si romani au trecut Prutul, laolalta, iar eroul romanului mananca ciorba de pui cu un grup de soldati romani:

"Soldatii dadeau din cap, tuguindu-si buzele. «- Ei, da, spuneau, o pereche de cizme ca astea, cel putin doua mii de lei, pe putin.» Si dadeau din cap, tuguindu-si buzele. Erau niste tarani romani, iar taranii romani nu stiu ce sunt animalele, nu stiu nici macar ca si animalele au o patrie, nu stiu ce sunt acelea masinile, ca si masinile au o patrie, ca si cizmele au o patrie, mult mai buna decat a noastra. Sunt tarani si nici macar nu stiu ce inseamna sa fii taran; legea Bratianu a dat pamant taranilor romani asa cum ai da o bucata de pamant unui cal, unei vaci, unei oi. Stiu ca sunt romani si ortodocsi. Striga «Traiasca regele!», striga «Traiasca maresalul Antonescu», striga «Moarte URSS», insa nu stiu ce este regele, ce inseamna maresalul Antonescu, ce e aceea URSS. Stiu ca o pereche de cizme costa doua mii de lei".

Daca fragmentul de mai sus v-a enervat, nu cititi mai departe. Si ocoliti si cartea lui Malaparte.

Daca v-a intristat, asa cum am patit eu, sa continuam. Saptamana trecuta scriam un text despre modul in care multi romani au uitat sau ignora sau nu le pasa de regulile limbii romane; modul in care unii cititori au reactionat, cautand hibe in textul meu, in loc sa se gandeasca la fondul problemei, la ceea ce am spus cu cuvinte mai mult sau mai putin stangace, m-au facut sa ma gandesc la Malaparte si la modul in care acesta ne vedea in 1941. Sa trecem de la textul meu la unul din subiectele saptamanii trecute, care a iscat destule discutii in presa - sondajul despre romanii cei intoleranti si doritori de pedepse, fie si cu moartea.

Sondaj care mi-a adus in minte o idee mai veche, aceea ca nu ne studiem ca sa stim cine suntem noi, romanii, ce-i in mintile noastre, ce ne guverneaza viata si cum sa ne privim, ci pentru manipulari ideatice sau interese fie politice, fie de marketing. Scriam despre asta in vara anului trecut - voiam o zona care sa depaseasca studiile facute de companiile specializate, ce privesc, de exemplu, obiceiurile de consum ale romanilor - numarul de inghetate sau cantitatea de sampon consumata: nu "cati?", ci "de ce?"; de unde vin multiplele segregari din societate - in cultura, in mentalitati, in comportamente.

Intre timp, scriitoarea Elizabeth Gilbert m-a indrumat spre un italian care in anii '60 avea cam acelasi tip de probleme: Luigi Barzini se intreba de ce italienii au avut in timp mari persoanlitati artistice, politice si stiintifice, dar n-au devenit o putere mondiala reala. De ce sunt maestri ai discursului diplomatic si totusi nu izbutesc sa se guverneze? Cum de pot fi negustori asa de priceputi intr-o natie ineficienta din punct de vedere economic?

Raspunsul complicat este extrem de complicat. Raspunsul simplu este o Italie corupta, dominata de straini, de senori - la propriu si la figurat - instabili, nedrepti, mincinosi. O lume in care nu poti fi sigur de nimeni si de nimic. O lume in care poti avea incredere numai in propriile simturi. De aceea, in societatea italiana sunt acceptati politicieni, birocrati sau industriasi incompetenti si nu sunt tolerati cantareti, pictori, dansatori sau bucatari incompetenti. Intr-o lume a dezordinii si coruptiei, frumusetea iti poate oferi incredere; excelenta in arta este incoruptibila.

Raman oarecum in zona italiana, dar trec oceanul, cu ajutorul lui Malcolm Gladwell: in introducerea la ultima sa carte, "Exceptionalii", jurnalistul american vorbeste despre Roseto, oraselul italian din Pennsylvania unde nu existau sinucideri, nu exista alcoolism, nu exista dependenta de droguri, criminalitatea era redusa, nu exista ulcer, iar incidenta bolilor de inima era cu mult sub statisticile oficiale. Nu era vorba de un regim alimentar aparte, nici de sport si nici de gene sanatoase, nici de aer curat sau apele limpezi, ci de un anume mod de viata. Calm, relaxat, un oras cu o viata sociala puternica, cu o comunitate stabila, unde biserica reprezenta un spatiu unificator si calmant, cu oameni care comunicau, vorbeau, radeau, cu bogati care nu se simteau indemnati sa isi etaleze succesul si cu saraci ajutati sa isi mascheze esecurile. Un soi de paradis unde oamenii nu aveau de ce, nu aveau motiv sa se imbolnaveasca. Un exemplu pentru societatea stresata in care traim.

Astfel am aflat cam cum sunt italienii; ma intreb in continuare cum sunt romanii? Vad ca cei 50 de ani de comunism nu au schimbat prea multe, daca e sa am incredere in marturia lui Curzio Malaparte (nu vad de ce nu as avea intr-un ins care i-a simtit pe Hitler si Mussolini intr-o perioada in care acestia erau in culmea gloriei). Constat ca, spre deosebire de italienii lui Barzini, nu avem astazi nici macar cum sa ne refugiem in arta, dans, pictura, muzica sau maiestrie culinara.

Saptamana trecuta am intrebat daca mai avem nevoie de limba romana la modul cel mai propriu cu putinta. Acum intreb acelasi lucru, dar figurat.