Povestea e veche aproape de cand lumea. Incepe cu Socrate, continua cu fondatorii SUA si se perpetueaza, intr-o forma sau alta, pana in zilele noastre. Ca de n-ar fi, nu s-ar povesti. A discuta despre politica fara a pomeni despre virtute, constata, printre altii, Robb McDaniel, e o imposibilitate.

Si totusi, modernitatea, incepand de la Machiavelli incoace, a facut tot posibilul pentru a impinge in planul doi, trei sau cat vrei aceasta discutie. "Realismul" a devenit, treptat, noua evanghelie. Conform acesteia, liderului politic nu i se mai cere sa fie moral - doar sa mimeze, suficient de convingator, moralitatea. Mai mult, nici cetatenilor nu li se mai cere acest lucru. Pentru a fi eficienta, spune-se, democratia nu trebuie luata prea tare in serios de catre "demos". Delasarea, lipsa de implicare in viata publica a celor multi ar reprezenta nu defecte, ci adevarate virtuti, in absenta carora sistemul s-ar gripa. Vechea expresie "noi ne prefacem ca lucram, voi va prefaceti ca ne platiti" e inlocuita prin "voi va prefaceti ca va pasa, noi ne prefacem ca va credem".

Argumentele noilor predicatori sunt convingatoare, pentru ca sunt rationale: sistemele politice bazate exclusiv pe principii morale au fost si raman lesne de transformat in regimuri totalitare si demagogice. Comunistii au batut toba virtutilor clasei muncitoare, ayatolahii s-au intors spre religie pentru a-si controla mai bine supusii, iar aproape de casa, alde Vadim sau Becali castiga puncte electorale semnificative, jucand aceeasi carte a intransigentei morale strabatute de un fior religios. De la transcendenta la demagogie nu e decat un pas, si acela usor de facut - motiv, asadar, suficient pentru a privi cu reticenta orice discutie politica axata pe "virtuti". 

Pana aici, toate bune si frumoase. Ideile, insa, au felul lor de a pacatui prin exces ("pacatul din dreapta", cum l-ar fi numit Sfintii Parinti). Odata smulse din context si devenite abstracte, chiar si ideile bune devin, mai devreme sau mai tarziu, malefice. Iara cine nu crede, vorba lui Hegel, n-are decat a arunca o privire asupra Revolutiei Franceze cu al sau Monsieur Guillotine. Odata scapata din chingile moralitatii, politica o ia la vale, pe tobogan. In absenta virtutilor, nimeni si nimic n-o mai poate opri sa degenereze intr-un cosmar. Simplu spus, pentru politica, virtutile sunt precum, zice-se, ar fi femeile pentru barbati: nu poti trai nici cu ele, nici fara ele.

In contextul politic romanesc, liberalii au fost primii care, dupa 2004 - odata epuizata retorica anticoruptie - au redescoperit valentele discursului intransigent-moralizator, mostenit de la taranisti, in contextul confruntarii cu PD. De aici insistentele pe Legea Lustratiei sau pe impulsionarea activitatii CNSAS. In conditiile in care PD, la pachet cu presedintele Basescu, dau dovada de o sfiiciune aproape feciorelnica in raport cu aceste teme, liberalii au inceput sa bata si mai tare saua ca sa priceapa iapa. Dar, taman cand lucrurile pareau sa intre pe un fagas normal si iapa parea sa inteleaga, Ioan Gavrila-Ogoranu a fost chemat la ceruri. Moment mai prost ales pentru liberali nici ca se putea.

Au unii oameni talentul asta, ca si dupa moarte sau, mai exact, prin moarte  sa bage bete in roate unui sistem altminteri uns binisor. Daca nu stiti cine a fost "badia Gavrila", cum ii spuneau cunoscutii, aveti o scuza: n-a aparut nici in revistele de "high-life" si n-a tinut nici prima pagina a ziarelor de scandal. A fost "doar" ultimul conducator al unui grup de "partizani" - romani care au ales sa se opuna comunismului cu arma in mana, cu orice risc. Nu am avut onoarea de a-l cunoaste personal pe badia Gavrila - am avut insa, mai tanar fiind, bucuria de a-i cunoaste pe multi dintre cei care au impartit cu el atat rezistenta armata din munti, cat si puscariile comuniste, inclusiv cea din Pitesti. Si totusi, in ciuda diferentelor, au/aveau un numitor comun: o moralitate senina, ca altfel nu stiu cum sa-i zic. Oameni trecuti binisor de 70-80 de ani, care izbutesc sa priveasca viata cu o prospetime pe care tinerii rebeli de 18 ani nu reusesc nici macar s-o ingaime. Vorba unuia dintre ei: "Abia dupa 15 ani de puscarie comunista incepi sa apreciezi viata asa cum se cuvine".

V-ati putea imagina ca liberalii, in frunte cu premierul Tariceanu, vor fi dat buluc la slujba de inmormantare a badiei Gavrila - moment mai prielnic pentru putina retorica anticomunista cu greu ar putea fi gasit. Ei as! Nici liberalii, dar nici presedintele Basescu, altminteri recunoscut prin nonconformism, nu au gasit "de cuviinta". Motivul il reprezinta secretul lui Polichinelle, pe care inclusiv mass-media s-au straduit sa-l vare cat mai abitir sub pres: atat badia Gavrila, cat si partidul pe care il conducea, "Pentru Patrie" (a auzit cineva de el?), erau filolegionari. Nomine odiosa! Corectitudinea politica nu l-a impiedicat pe presedintele Basescu sa bea sprituri cu Gigi Becali, dar nici pe Calin Popescu-Tariceanu sa se afiseze la Timisoara alaturi de semnatarii Proclamatiei de la Timisoara. I-a impiedicat insa pe ambii sa isi prezinte omagiile la catafalcul unui batranel trecut de 80 de ani care si-a petrecut buna parte din viata luptand de adevaratelea cu sistemul comunist. Nu cu, pardon, cartuse de Kent sau bancuri cu Bula.

Nimeni nu ne cere sa fim cu totii eroi sau personaje de legenda. Bunul- simt ne cere insa sa ne scoatem cuviincios caciula in fata celor care sunt sau au fost. Intr-adevar, unii dintre ei s-au lasat amagiti de o retorica ce s-a dovedit, in cele din urma, nefasta. Nici un erou nu e perfect. Sa ridice insa piatra cel care n-a pacatuit deloc in acesti ultimi 60-70 de ani. Sa ridice primul piatra cel care a fost mai curajos decat badia Gavrila.

Si, pentru ca tot veni vorba despre legionari - pe cand o discutie cu cartile pe fata despre aceasta miscare politica? Daca nu de altceva, atunci macar pentru ca si poetul nostru national (Mihai Eminescu ii zice), si Eliade, Cioran sau Noica au fost acuzati de simpatii proto- sau chiar legionare de-a dreptul. Cand mai multi intelepti arunca aceeasi piatra in aceeasi balta, merita sa analizezi, fara prejudecati, fenomenul. Avem (inca) un elefant in sufragerie: ce facem cu el?