Scurta incursiune lingivistica (si nu numai) in genealogia unui termen de care se agata deopotriva sperantele si dezamagirile noastre. In limba romana "compromisul" e neutru - cel putin ca substantiv. Si nu doar din punct de vedere gramatical.

Poate avea conotatii pozitive sau negative in functie de context. Cand se transforma, insa, in verb, povestea se schimba. Atat in forma reflexiva ("m-am compromis", "te-ai compromis", "s-a compromis"), cat si in cea pasiva ("e compromis") sau activa ("compromite afacerea") conotatia e predominant negativa. De aceea, in politica romaneasca, atunci cand vine vorba de compromis, toata lumea alearga dupa substantiv, ferindu-se ca dracul de tamaie de verb.

Nu as fi revenit la un subiect asupra caruia m-am mai oprit in treacat in urma cu doar cateva saptamani, daca nu m-as fi simtit "presat" din doua parti: pe de o parte de catre pacatoasa de realitate; pe de alta, de catre proprii pitici. Realitatea mi-a scos pe nas jalnicul compromis dintre putere si opozitie pe tema modificarii regulamentului celor doua Camere.

Iar cu "piticii" am invatat ca e bine sa fii respectuos. Nu doar pentru ca un pitic nebagat in seama se poate transforma intr-un monstru, dar si pentru ca o obsesie aparuta, chipurile, din senin, ascunde de obicei un subiect deosebit de interesant.

Am inceput, asadar, sa sap la radacina compromisului. Dupa prima lopata, am si dat peste prima "comoara": vechii greci, inventatorii politicii in adevaratul sens al cuvantului, nu aveau un cuvant pentru compromis! In agora, unde tot cetateanul avea dreptul sa ia cuvantul si sa-si dea cu parerea (ba, in cazul in care era sarac, de multe ori era chiar platit pentru a se prezenta la vot - bogatii fiind, in schimb, penalizati in caz de absenteeism), compromisul nu isi gasea locul. Politica se facea fata catre fata si era o infruntare constanta intre cei mai buni (aristoi). Termenul de compromis apare pentru prima data in limba latina si semnifica, la inceput, ceea ce si sugereaza - com-promitere - o promisiune reciproca, un angajament intre parti.

Cum s-a ajuns de aici la dublul sens modern, mi-e, cel putin deocamdata, imposibil sa vas spun. Cert este ca in engleza, la fel ca in limba romana, compromisul ("compromise") ca substantiv are, in general, o conotatie pozitiva, iar ca verb in forma pasiva sau reflexiva, una negativa. In forma activa, insa, conotatia depinde de context. Mai rafinati, francezii, au inventat inca un cuvant pentru a surprinde mai usor distinctia dintre cele doua sensuri. "Compromis" are sensul comun de rezolvare pe cale amiabila a disputelor. "Compromission", in  schimb, se foloseste frecvent in contextul dramelor de budoar si sugereaza sacrificarea propriei virtuti sau a propriilor principii.

In fine, nemtii, mai incapatanati (sau mai aproape de vechii greci, dupa cum sugera Heidegger) au refuzat multa vreme sa accepte in limba un asemenea termen, ceea ce face dificila traducerea "compromisului" in limba lui Hegel. Cele mai apropiate cuvinte ar fi "Ubereinkuft" - cu doua puncte pe U - umlaut -, cu sensul de "intelegere" sau "acord"; "Vertrag", cu sensul specific de contract; "Mithilfe", folosit de obicei cu sensul de cooperare voluntara; "Mitbestimmung", cu sensul de codeterminare; si "Vermittlung" - mediere. "Kompromiss" ramane in germana un cuvant de "imprumut", folosit predominant negativ - ca "starea de fapt de a fi compromis".

Din pacate, nici spatiul tipografic si nici rabdarea dumneavoastra nu imi ingaduie sa ma avant intr-o discutie de substanta pe marginea semnificatiei diferitelor forme de compromis in aceste limbi. Ma grabesc doar sa mai precizez ca, in ciuda eforturilor mele, pana in prezent nu am reusit sa identific cine sau cand a folosit pentru prima oara mult uzitata definitie e politicii drept "o arta a compromisului". Toata lumea intrebuinteaza definitia in contextul unui "se stie ca...", "se zice ca...", "e acceptat ca..." Ei bine, pana si acest "mister al compromisului" mi se pare in sine graitor. Profesoara Catherine Holland, de la University of Missouri, mi-a sugerat ca la mijloc ar putea fi un defect de traducere. Bismarck a definit politica drept "arta posibilului" si de aici, data fiind reticenta limbii germane fata de compromis, cineva ar fi putut echivala, fortat, "posibilul" cu "compromisul".

Este "posibil", asadar ca - in ciuda parerii extrem de populare - politica sa NU fie, de fapt, arta compromisului. Si, oricum (dupa cum ma straduiam sa demonstrez in urma cu doua saptamani), in Europa de Est nu este. Nu la nivelul perceptiei publice, cel putin. De aici si graba cu care atat Tariceanu cat si Boc s-au grabit sa denunte "compromisul" negociatorilor Aliantei, in cazul regulamentelor celor doua Camere. Ceea ce ambii lideri de partide au trecut nonsalant cu vederea e faptul ca, in esenta, compromisul nu se referea la numarul de zile "acordat" Curtii Constitutionale pentru a se pronunta. 10, 15 sau 25 - putin conteaza. De compromis se compromit principiile, nu detaliile.

Atat Alianta D.A. (ale carei initaile, va reamintesc in treacat, provin de la "Dreptate si Adevar") au ajuns la putere datorita unui discurs intransigent, de refuz al compromisului. Compromitand compromisul (atat de drag fostei puteri) altfel spus. Treptat, insa, intransigenta - parlamentara, guvernamentala si prezidentiala - s-a restrans la sfera retoricii. Iar in prezent, nici in sfera retoricii nu se mai simte chiar bine. Nu stiu cat va castiga Alianta (daca va castiga) de pe urma acestui sir de compromisuri cu vechea putere. Stiu insa cu siguranta ca, lingvistic si filozofic vorbind, dreptatea si adevarul nu se simt bine in preajma compromisului.