Povestea este cam aşa: Andor Jakab, un blogger din Ungaria, a scris în vara anului trecut textul cu pricina. Acolo, cu argumente logice, cu tabele şi cu grafice, precum şi cu o serie de calcule amănunţite, autorul detaliază de ce nu crede că poate reuşi într-o afacere - legislaţia muncii care protejează excesiv categorii anume de angajaţi, cum sunt mamele sau cei peste 50 de ani (reţineţi că autorul este din Ungaria, deci este vorba de legile de acolo),  din cauza impozitelor, de teama concurenţei care lucrează în zonele gri/negre, din cauza cheltuielilor mari  sau din cauza corupţiei. Am citit textul, preluat de bloggeri români, cumva în diagonală şi, repet, iniţial m-a enervat.

Poate din cauza zodiei, am un simţ al dreptăţii cumva deformat şi mă înfurie chestiunile care mi se par aiurea; trecând peste abordarea cam abruptă din text, omul s-a dovedit prea pedant şi prea detaliat, chiar dacă în final a ajuns la o concluzie cât se poate de normală: „Şi-aş da de muncă doar dacă: 1) Te pot concedia atunci când vreau eu; 2) TVA-ul ar scădea la cel mult 20% sau chiar 15%; 3) Statul ţi-ar lua „doar„ 30% din bani; 4) Venitul mai mare nu este impozitat exponenţial; 5) Statul pedepseşte corupţia în locul companiilor decente... Până ce statul nu elimină corupţia sub toate aspectele ei, nu voi porni o afacere şi nu voi crea locuri de muncă„. Cât se poate de corect, nu?

Dar i-am spus lui Jakab, în gând, că sunt mii de oameni care nu gândesc atât de în amănunt şi care se aruncă, berbeceşte, în aventura antreprenoriatului. {i obţin rezultate şi câştiguri împotriva concurenţei neloiale, a suprataxării, a corupţiei sau a cheltuielilor mari. {i că ar fi bine ca relaţiile pe care le-ar stabili cu angajaţii să nu se rezume la „ţi-aş da„ sau „îţi dau„, ci să stabilească parteneriate adevărate cu angajaţii săi. Şi să fie conştient că o companie are drept obiectiv suprem nu profitul, nu câştigul de bani, ci bunăstarea pe care o produce în societate.

Ştiu că asta sună mai degrabă a teorie plicticoasă cu accente lirice, în comparaţie cu argumentaţia plină de cifre a bloggerului, dar gândiţi-vă că acum tragem ponoase nemeritate tocmai din cauza unor inşi care nu au avut alt ţel decât banii şi care nu se întreabă nicio secundă, de exemplu, cum va arăta în curând lumea în care ei vor avea mulţi bani sau pe ce or să îi mai cheltuie?!

Gary Hamel, profesor de management stategic la London Business School, un expert în strategia afacerilor, vorbeşte într-o scriere a sa de o viaţă corporatistă eminamente profană, mecanică, banală şi materialistă; orice încercare de a-i adăuga o notă spirituală pare a fi nelalocul ei, „ca şi când ai citi Biblia într-un bordel„. {i mai spune că în general companiile au un deficit de iubire.

Personajul din tablou este un necunoscut celebru, pictat de un olandez, Frans Hals, descris drept unul dintre cele mai strălucitoare exemple de artă barocă. I se spune „Cavalerul care râde„, deşi este un soi de Monă Lisă masculină, adică nu râde, ci are mai degrabă un zâmbet ghiduş, accentuat de mustaţa răsucită.

Nu se ştie cine este cavalerul, i se cunoaşte doar anul naşterii, înscris într-un colţ al tabloului, iar experţii au descoperit o întreagă simbolistică - flăcări, trifoi cu patru foi, insecte, un caduceu, un trident - în decoraţiile de pe mâneca hainei, ceva ce s-ar traduce prin „plăcerile şi chinurile iubirii„. Eu cred că frumosul cavaler care pare că ne zâmbeşte este un fel de mesager al lui Hals.

Pictorul a trăit într-o perioadă tulbure, ţara sa era ocupată de rigizii spanioli - Inchiziţia şi restul, iar mesajul unui ins mai aplecat spre cele lumeşti este simplu, să nu ne risipim umanitatea, să nu înlocuim iubirea cu nimic altceva.

Cum ziceam, teorie plicticoasă cu accente lirice