Pasiunile leaga oamenii intre ei cu adevarat. Un aforism de doi bani care spune adevarul gol-golut, ca toate aforismele de doi bani. Cu cat pasiunile sunt mai aparte, cu cat alegerile sunt mai independente - si nu neaparat orientate de mode agresive -, cu atat sporesc sansele de izolare, de neregasire in spatiul public imediat. Iar cand se intampla ceea ce tocmai va povesteam, sa gasesti un grup intreg de oameni mai tineri sau mai in varsta toti mari cunoscatori si iubitori ai unei trupe obscure la noi, totul se transforma intr-o teorie roz a pasiunii. Nu cred neaparat in teoria cu jumatatile amoroase care se pot regasi oriunde in lumea asta. Dar cred ca fiecare are un soi de lume a lui care sta sa se nasca intotdeauna chiar si intr-un bar de provincie.

Cum poate sa-ti placa Noir Desir? In liceu, in anii ‘90, un baiat mai instarit din clasa noastra a fost dus in vacanta, de parintii lui, la Paris. Omul nostru era pasionat, ca si nou, de Seattle si de noile sound-uri alternative. Ajunge intr-un FNAC, probabil, se tot uita la casete, le tot incearca, asculta bucati si pana la urma vede una cu Noir Desir. Tostaki se chema albumul, un soi de punk reinventat pentru uzul contemporanilor. Nu suna rau. Se intoarce cu acea caseta in bagaje si le-o arata colegilor, adica noua. Trecem repede peste perioada snoaba in care, vai, complecsii de noi, ascultam rock frantuzesc. Si ne trezim ca chiar ne place. Ca tot ascultam muzica lor, ca le urmarim albumele noi, ca stau pe acelasi raft cu Nirvana sau Pearl Jam, desi poate nu merita. Ca Bertrand Cantat, vocalistul si liderul trupei, intra in aceeasi elita a carismaticilor neintelesi gen Cobain sau Weber. Poate am exagerat, poate nu erau atat de buni, dar pasiunea a existat cu tot ce presupunea ea: versuri cunoscute pe de rost, mesaje asumate, petreceri cu muzica lor si multa munca de misionari.

Sunt in concediu, dar nu sunt totusi atat de incoerent pe cat pare. Nu scriu din senin despre Noir Desir - ei sunt semnul unei anumite evolutii culturale pe care au avut-o tinerii in anii ‘90. Care se va vedea, cred, din ce in ce mai puternic in spatiul public romanesc. S-a produs "sincronizarea" lovinesciana cu tot ce implica ea: multe forme, putin fond, multa superficialitate si, in acelasi timp, evolutie, civilizare. Noir Desir sunt promotorii unui mesaj in forta de stanga. Ne trezisem, adolescenti fiind, fara sa stim nici macar ce sunt alea corporatii si fara sa fi apucat inca sa ne saturam de MTV, ca recitam versuri impotriva mamutilor mediatici din Franta, ca eram nemultumiti de incercarile de manipulare ale granzilor industriali etc. Asa cum ne trezisem, de fapt, cu o scarba (care nu era a noastra, era a lui Cobain) de lumea consumista (nici nu erau Carrefour, Billa sau Metro pe atunci), de showbiz-ul de trei lulele (tocmai aparusera Andre, care cutremurau Romania cu hitul lor "Lasa-ma, papa, la mare"). Cantam despre alienarea mediatica a omului modern cand noi si parintii nostri eram inca alienati "nemediatic", "antimediatic" de fostul regim. Doream revolta si rasturnarea valorilor si o viata "grunge" dupa Pearl Jam. Eram anti-branduri, desi Nike sau Adidas nici nu aveau reprezentante in Romania. Dar intai vin formele, dupa aia fondul. Asa cum intai au venit hipermarketurile si abia dupa aceea romanii si-au dat seama ca au nevoie de mii de lucruri si ca au si bani sa-si umple pana la refuz cosurile.

Ce poti face? Pasiunile te arunca in penibil. Si totusi astfel de atitudini luate de-a gata, invatate fara suportul real de care aparent era nevoie, au conturat de multe ori in oameni din generatia mea si credinte politice, si coduri etice, si conduita cetateneasca. Principala lectie nu a fost neaparat o ideologie de stanga cu toate locurile ei comune, ci, mai ales, lectia muzicii adevarate (si a artei adevarate) dintotdeauna: independenta, linistea ca mai pot fi spuse lucruri pe nume oricat de greu ar fi. Si nu ne-am mai simtit neaparat romani. A devenit dintr-o data neimportant. Ne puteam lipi de ce cultura doream, de ce muzica voiam. Pentru ca pasiunile nu au nationalitate (poate doar in fotbal). Flaubert spune ca o carte nu poate sa faca rau - indiferent de tema - daca e scrisa bine (apropo: cititi, daca n-ati apucat, "Papagalul lui Flaubert" de Julian Barnes). Nu e o credinta fanatic estetica. E de fapt dorinta de a face pasiuni diverse, de a consuma cu totul, cum se cuvine, arta, fenomene, oameni si de a nu trece semiindiferent peste.

Stiu, nu va intereseaza Noir Desir. Dar va doresc: 1. sa aveti pasiuni speciale; 2. sa gasiti la un moment dat, absolut intamplator, locul ideal populat de oameni perfecti in care sa petreceti cateva ore. Atunci veti sti cat de adevarat e un alt aforism de doi bani: blazarea ucide, pasiunea inseamna speranta.