Patronii, oamenii de afaceri, antreprenorii cred că angajaţii lor (şi tot timpul folosesc această expresie: angajatul meu) îi apreciază pentru că le-au dat un loc de muncă şi că, prin acest job, prin salariul pe care îl oferă, angajaţii îşi pot susţine familiile. „I-am luat de pe stradă, i-am luat de la zero, i-am făcut oameni. De ce mă urăsc? De ce nu muncesc? De ce nu mă respectă? De ce pleacă?” – sunt întrebările pe care le pun şi şi le pun curent patronii, adică cei care au făcut o afacere şi o conduc. La polul opus, angajaţii îi „urăsc” pe patroni tocmai pentru că le-au dat acel job. Ar fi preferat să primească un loc de muncă de la stat, iar, în varianta fericită, de la o multinaţională, care nu are un patron vizibil cu care să interacţioneze în fiecare zi, ci un director general sau directori clar stabiliţi. De aceea, şi după 35 de ani, Ceauşescu este pus pe un soclu: pentru că bunicilor, părinţilor, angajaţilor de astăzi le-a dat un loc de muncă, le-a dat o casă şi chiar le-a dat o maşină – Dacia – pe care o avea toată lumea. Nu ca acum, când orice patron are ultimul tip de Mercedes, BMW, Audi, Maserati etc. Angajaţii de astăzi, dar şi de ieri, „urăsc” să lucreze la patron, dar nu au ce face şi trebuie să lucreze.

Ei cred că patronul face bani, se îmbogăţeşte din munca lor, considerând că le fură cunoştinţele, ideile şi munca, oferind în schimb un salariu prost. Cred că fără ei businessul patronului nu ar exista şi chiar că nici patronul nu ar fi existat.

De partea cealaltă a baricadei, patronii susţin că businessul există tocmai pentru că ei l-au creat şi că, în orice moment, pot să îi schimbe pe angajaţi şi să aducă alţii în loc. Patronii ar vrea să le spună angajaţilor cât de greu este să faci business, cât de greu este să produci ceva, să vinzi un produs sau un serviciu, să îţi încasezi banii, să îţi plăteşti furnizorii, să plăteşti taxele şi impozitele la stat, să plăteşti salarii – şi, dacă mai obţii şi un profit, este foarte bine.

Patronii ar vrea să le spună angajaţilor că profitul din acte este doar contabil, pentru că, în realitate, nu există banii pentru acel profit. În cazul Dragoş Anastasiu, vicepremierul care a şi demisionat, acesta a invocat, în apărarea lui, că a fost nevoit/obligat să dea mită unui inspector ANAF, pentru că, în caz contrar, controlul şi dosarele care ar fi rezultat – fie adevărate sau nu – ar fi prăbuşit businessul. 20.000 de clienţi ar fi rămas fără banii de pe biletele cumpărate, iar angajaţii firmei ar fi rămas fără job în plină criză economică, dacă s-ar fi ajuns la insolvenţă. După linşajul mediatic al lui Dragoş Anastasiu, s-ar putea trage concluzia că există o toleranţă publică mai mică pentru patronii care dau mită sau care fac evaziune fiscală decât pentru angajaţii statului, pentru funcţionarii care cer şi iau mită/şpagă, presând patronii să recurgă la astfel de situaţii. Comparând cazurile – cazul Anastasiu versus orice alt caz de corupţie la stat –, s-ar putea trage concluzia că Anastasiu a primit un tratament mai puţin favorabil în descrierea evenimentelor şi a cazului, faţă de corupţii din sistemul public. Şi asta pentru că angajaţii îi „urăsc” pe patroni, considerând că sunt mai culpabili decât angajaţii de la stat în cazurile de mită şi corupţie. Nu cred că patronii – cum a fost Dragoş Anastasiu – realizează că nu interesează pe nimeni povestea lor, cât de greu le-a fost şi le este într-o situaţie de business. Angajaţii consideră că patronii le sunt datori pentru că muncesc pentru ei şi nu este treaba lor atunci când vine criza, când nu mai merg vânzările, când nu mai sunt încasări, când, în spatele uşilor, se desfăşoară o goană teribilă după cash. Toţi patronii, toţi oamenii de afaceri, toţi antreprenorii consideră că România a făcut progrese, s-a dezvoltat, a ajuns unde a ajuns datorită lor. De partea cealaltă, angajaţii mai degrabă ar dărâma statuia capitalismului şi, de aceea, mulţi – foarte mulţi – din sectorul privat ar vrea să lucreze la stat. Ar vrea ca statul să deţină businessurile private, ar vrea ca statul să aibă grijă de ei, cum au aflat din familie că avea grijă Ceauşescu. Patronii ar trebui să realizeze că angajaţii nu le acordă nicio clemenţă dacă ajung într-o situaţie cum a fost cea a lui Dragoş Anastasiu şi ar fi primii care ar aprinde chibritul ca să le dea foc pe rug.

Să fie capitalism, dar să fie capitalism de stat, fără patroni.   

(cristian.hostiuc@zf.ro)