Prima data cand am ajuns in Anglia era 2005, toamna, si destul de tarziu. Am aterizat pe aeroportul din Manchester si m-am cazat la un hotel din apropiere, care avea sa imi demonteze mitul frumos despre industria ospitalitatii din Occident, pe care mi-l construisem cu grija din ghiduri turistice, o excursie in Viena, o sedere de doua saptamani in Germania si inca una de vreo saptamana la Paris. Dar asta este alta poveste. Ce vreau sa istorisesc este experienta frumoasa din hotelul respectiv, intrucat sunt o optimista incurabila si imi amintesc doar partea plina a paharului. Este vorba, despre "cum am avut o revelatie culinara", daca pot numi asa profan degustarea celor mai bune sandwichuri din lume.
Desi era tarziu, am comandat ceva de la room service, cu specificatia clara: orice aveti mai consistent decat fish & chips. Mi s-a spus pe un ton contrariat ca la ora 23.00 nimeni nu mai mananca, asa ca tot ce pot savura este o avanpremiera a mic dejunului de a doua zi si am acceptat pe loc, infometata fiind de zborul lung si fara mancare on board (poate va amintiti ca la vremea respectiva catering-ul unei mari companii aeriene a fost inexistent vreo doua saptamani pe motiv de greva). Nu mai tarziu de 15 minute (da, englezii sunt foarte prompti si punctuali) mi s-a strecurat in camera o tava pe care tronau un suc natural si.

.. trei piramide din toast cu umpluturi colorate, nici mici, nici tocmai mari, la care m-am uitat curios. Evident, nu ma asteptam sa imi astampar foamea nici pe-o masea, dar in momentul cand am gustat din primul sandwich club - surpriza: salata proaspata ti se topea in gura, tonul era delicat si gustos si un soi de branza rafinata (cred ca Cedar) completa satios combinatia de care nu banuiam ca ma voi indragosti iremediabil. Au urmat triunghiul cu pui si ardei si toastul cu sunca si cascaval si ar mai fi putut urma cateva daca nu as fi acceptat tacit ca gazdele mele chiar nu servesc mancare la ceasuri tarzii in noapte.
Ceea ce nu m-a impiedicat, in schimb, sa adorm cu feliile de toast in gand, precum personajele din "Tiganiada", care visau la rauri de lapte cu maluri de mamaliga. Intr-o varianta mai moderna, m-am trezit a doua zi devreme, mi-am facut cu placere interviul cu un guru in Customer Service si am pornit-o la cutreierat orasul, foarte frumos si provocator, de altfel. Va dati seama ce incantare cand am descoperit, pe artera principala, locsorul numit Pret-a-Manger, care ilustra perfect ceea ce eram eu in acel moment: gata sa mananc, nenumarate si nemaivazute sandwich-uri, ramase in mintea mea din noaptea trecuta. Cand am intrat, am descoperit ca englezii erau la fel de ispititi, de unde si imbulzeala de nedescris la felii de toast, croissante, briose, toate asortate cu cafea aburinda sau cu ceai. Mi-am urmat visul la un mod de-a dreptul "coelhian" si evident, am savurat un sandwich, fara remuscari legate de calorii sau de regulile gen "fara paine", "fara carbohidrati", "fara sosuri". Pana la urma, sloganul sub care lantul Pret-a-Manger isi promoveaza produsele spune ca trebuie sa mananci cu capul, nu cu stomacul, si asa am si facut. Am inchis ochii in fata cliseelor din diete si am zis: de vreme ce ingredientele sunt sanatoase si proaspete, ce conteaza forma de organizare?! Salata, sandwich sau gulas, de fiecare trebuie sa te bucuri plenar.
Probabil asa a gandit si Florin Balu, fondatorul lantului romanesc Snack Attack, cand a inceput, acum sapte ani, ofensiva sandwichurilor "english-like" pe piata romaneasca. Si el admite ca englezii fac cele mai bune sandwichuri, dar cu inspiratie, cu retetarul in fata si cu un partener britanic, a reusit sa construiasca un business de 10 milioane de euro in sectorul din vanzarea de sandwichuri, despre care puteti afla detalii in cover story-ul din numarul acesta al revistei TARGET.
Ca sa raman la recomandari culinare si sa las in urma amintirile, va mai spun: tot in numarul 14 TARGET a facut o incursiune in bucataria celui mai bun restaurant din lume, El Bulli. Negastronomic de data aceasta, dar la fel de "cu miez" este si subiectul despre sumele "grase" cheltuite de manageri pe gadget-urile cu care isi fac viata mai usoara. Se pot citi cu nesat si povestile de succes ale unor executivi romani de top, precum Corina Enciu sau Marius Persinaru, care sunt lideri in reprezentantele locale ale unor companii de talie mondiala.
Dar destul cu conotatiile gurmande. Nu mi-am propus sa fac apologia sandwich-ului, ci pur si simplu memoria involuntara m-a intors in Manchester, in 2005. De vina e Proust si madeleina lui. Pofta mare la citit va doresc!