Schiatul în plin sezon în staţiunile austriece poate fi un coşmar: la fel ca pe Valea Prahovei, există cozi de câteva ore la staţiile de telecabine şi de teleschi, mulţimi de elevi veniţi în vacanţă din toate colţurile Europei, dar şi turişti europeni care aleg de multe ori să defileze în costume de schi şic şi să aglomereze pârtiile destinate începătorilor. Alunecatul în voie pe o pârtie pustie este rareori un vis înplinit.

Totuşi, soarele străluceşte, zăpada perfectă este sub picioarele mele, iar pe pista destinată începătorilor sunt singura care îşi testează abilităţile în ale snowboardului în timp ce însoţitorii mei iau primele lecţii de schi împreună cu instructorul Mark. Mai mult, sunt sătulă după un prânz consistent, alcătuit din supă cu tăiţei şi un ştrudel cu mere tradiţional pentru care am plătit mai puţin de zece euro şi pe care l-am savurat într-un apres-ski aflat la o înălţime de 2.100 de metri.

Toate acestea după ce am vizitat Grossglockner Kals-Matrei, regiunea aflată pe flancurile sudice ale celui mai înalt munte din Austria, Grossglockner (cu o înălţime de 3.798 de metri), care este cea mai mare din cele şase aflate în Tirolul de Est. Se întinde pe aproximativ 110 kilometri şi, împreună cu celelalte cinci regiuni de schi estice, totalizează 320 de kilometri. Spre comparaţie, doar St. Anton, una dintre marile staţiuni de schi aflate în Tirolul de Nord, are 280 de kilometri de piste de schi.

Nu e de mirare că, deşi se află la doar două ore de mai renumitul Innsbruck, regiunea Grossglockner Kals-Matrei apare rareori în topurile staţiunilor de schi europene. Apres-ski-urile de aici nu seamănă deloc cu cele aglomerate, asociate de cele mai multe ori cu staţiunile austriece, deşi zona adună cele mai multe ore de soare, spre deosebire de mai umbrita parte nordică.

Pentru a mă bucura de soarele austriac care încălzeşte micul sat Kals, aflat la baza pârtiei, am zburat 40 de minute într-un avion de mici dimensiuni din Viena spre  Klagenfurt, iar apoi am parcurs încă două ore cu autocarul. Drumul abrupt era presărat pe alocuri de cabane tradiţionale, iar îndepărtarea de zona populată devenea evidentă în mod direct proporţional cu altitudinea. Bănuielile mi-au fost confirmate: misteriosul oraş Kals am Grossglockner, aflat la mai mult de 800 de metri înălţime deasupra nivelului mării, era pustiu la ora la care am ajuns, nicio maşină nu circula pe singurul drum, iar puţinele cabane păreau goale.

Totuşi, oraşul este renumit pentru că reprezintă intrarea spre cea mai mare rezervaţie naturală din Europa Centrală, Hohe Tauern; pentru lacul întins pe o suprafaţă de 700 de metri pătraţi şi, evident, pentru panorama celui mai înalt munte austriac.

La destinaţie am avut totuşi parte de o surpriză. Cele 60 de piscuri montane care înconjoară pitorescul oraş Kals adăpostesc o construcţie surprinzătoare: în mijlocul acestuia, un hotel uriaş, din lemn şi sticlă, face competiţie munţilor care îl înconjoară. Din loc în loc, în apropierea construcţiei pot fi observate cuburi din sticlă şi lemn cu un design similar hotelului: o reinventare a cabanelor tradiţionale austriece. Hotelul de patru stele şi 142 de camere, împreună cu cele 41 de cabane alcătuiesc complexul Gradonna, o noutate în arhitectura micului oraş Kals.