În 2016, Brexitul a fost prezentat ca începutul unei noi ere pentru Marea Britanie. Zece ani mai târziu, mulţi britanici privesc decizia cu regret, pe fondul problemelor economice, al imigraţiei ridicate şi al unei societăţi tot mai polarizate. Cum a ajuns una dintre cele mai importante victorii politice din istoria recentă a Regatului Unit să fie asociată astăzi cu termenul „Bregret”?

Pe 23 iunie 2016, majoritatea britanicilor au ales să părăsească Uniunea Europeană, în urma unui referendum condus de susţinătorii taberei Leave, în frunte cu Nigel Farage şi Boris Johnson. Construită în jurul sloganului „Take Back Control” („Să ne recâştigăm controlul”), campania pro-Brexit promitea restabilirea suveranităţii ţării, recâştigarea controlului asupra imigraţiei şi o prosperitate economică sporită.

La zece ani distanţă, speranţele au fost înlocuite de un puternic sentiment de dezamăgire, pe care britanicii îl numesc astăzi „Bregret” – regretul pentru Brexit. Marea Britanie se pregăteşte să marcheze aniversarea referendumului ca o ţară mai divizată, mai slăbită şi mai deziluzionată, prezintă într-un material recent The Conversation.

Chiar şi după ieşirea oficială a Marii Britanii din UE, pe 31 ianuarie 2020, nivelul imigraţiei a continuat să crească.

Şocul Brexit

Puţine evenimente din istoria unei ţări produc un şoc atât de profund precum Brexitul. Anunţarea rezultatului referendumului, care a oferit o victorie de 51,9% taberei Leave, a provocat unde de şoc în întreaga lume. După 43 de ani de relaţie adesea tensionată şi conflictuală cu Uniunea Europeană, Regatul Unit a decis să părăsească blocul comunitar şi să deschidă un nou capitol al istoriei sale. Şocul a avut mai multe cauze. În primul rând, era un eveniment fără precedent, care ridica numeroase întrebări şi incertitudini atât pentru viitorul Marii Britanii, cât şi pentru cel al Uniunii Europene. În al doilea rând, victoria a fost complet neaşteptată. Majoritatea institutelor de sondare anticipau un rezultat foarte strâns, dar acordau un avantaj uşor taberei Remain. Nu în ultimul rând, votul pentru Brexit a reprezentat o victorie politică şi ideologică pentru Nigel Farage, liderul de atunci al partidului populist de dreapta radicală UKIP, cunoscut pentru opoziţia sa vehementă faţă de Uniunea Europeană, imigraţie şi multiculturalism. Considerat anterior un personaj marginal al politicii britanice, Farage a devenit rapid una dintre figurile centrale ale scenei politice şi principalul arhitect al Brexitului. Temele promovate de acesta – combaterea imigraţiei, recâştigarea suveranităţii naţionale şi apărarea identităţii britanice – au ajuns în centrul dezbaterii publice. Şi Boris Johnson, una dintre figurile-cheie ale campaniei Leave şi viitor prim-ministru al Marii Britanii între 2019 şi 2022, a contribuit la normalizarea ideilor populiste, aducându-le în inima Partidului Conservator. Brexitul a avut astfel efectul de a transforma discursul populist dintr-un fenomen aflat la periferia vieţii publice într-unul mainstream, alimentând ascensiunea fără precedent a dreptei radicale şi remodelând profund politica britanică. Ironia este că referendumul fusese propus iniţial de David Cameron în 2013 pentru a-şi consolida autoritatea în cadrul Partidului Conservator şi pentru a limita ascensiunea UKIP. Rezultatul a avut un efect opus. Nu doar că votul pentru Brexit a provocat căderea lui Cameron, dar a accelerat şi o serie de transformări politice majore: slăbirea celor două partide tradiţionale, ascensiunea puternică a dreptei radicale şi polarizarea dezbaterii publice în jurul imigraţiei şi identităţii naţionale. Referendumul fusese prezentat ca o soluţie pentru calmarea tensiunilor şi reunificarea ţării. În realitate, a produs exact contrariul: o societate mai fragmentată şi mai polarizată ca niciodată.

Promisiuni amare: deziluziile Brexitului

La doar câteva ore după anunţarea rezultatului referendumului, în timp ce entuziasmul susţinătorilor Brexitului era încă la cote ridicate, un interviu acordat de Nigel Farage postului ITV a provocat surprindere şi confuzie. Întrebat despre una dintre promisiunile-cheie ale campaniei, aceea că banii economisiţi prin ieşirea din Uniunea Europeană vor fi redirecţionaţi către sistemul public de sănătate britanic (NHS), Farage a admis că acest lucru „probabil nu se va întâmpla”. Pentru mulţi alegători, declaraţia a fost percepută ca o trădare. NHS ocupă un loc special în societatea britanică. Creat după cel de-Al Doilea Război Mondial pentru a oferi acces universal la servicii medicale, sistemul de sănătate este considerat unul dintre pilonii fundamentali ai statului social britanic. În ultimii ani însă, NHS s-a confruntat cu probleme majore: subfinanţare, lipsă de personal şi timpi de aşteptare tot mai mari. Conştienţi de ataşamentul populaţiei faţă de această instituţie, susţinătorii Brexitului au promovat intens ideea că fondurile trimise către bugetul Uniunii Europene vor putea fi folosite pentru revitalizarea sistemului medical.

Pandemia de COVID-19 şi efectele economice ale războiului din Ucraina au contribuit, la rândul lor, la agravarea problemelor economice şi sociale. Cu toate acestea, Brexitul rămâne evenimentul care a împărţit societatea britanică în două tabere opuse, adesea ostile una faţă de cealaltă.

Una dintre imaginile emblematice ale campaniei a fost autobuzul roşu al lui Boris Johnson, pe care era inscripţionat mesajul: „Trimitem Uniunii Europene 350 de milioane de lire pe săptămână. Să finanţăm NHS în schimb”. Mesajul a avut un impact puternic asupra electoratului, însă retragerea rapidă a promisiunii a evidenţiat, încă din primele ore după referendum, diferenţa dintre retorica electorală şi realitate. Al doilea mare pilon al campaniei pro-Brexit a fost promisiunea unui control mai strict asupra imigraţiei. Ani la rând, Nigel Farage a susţinut că apartenenţa Marii Britanii la Uniunea Europeană împiedică ţara să îşi controleze eficient frontierele şi favorizează imigraţia în masă. Cu doar câteva zile înainte de referendum, acesta a lansat controversatul afiş electoral „Breaking Point”, care înfăţişa o coloană de migranţi din Orientul Mijlociu la graniţa dintre Croaţia şi Serbia. Mesajul sugera că Europa se află în faţa unei invazii iminente şi era însoţit de sloganul „UE ne-a dezamăgit pe toţi”. După reacţiile puternice pe care le-a stârnit, afişul a fost retras, însă mesajul său a avut un impact semnificativ într-o societate în care imigraţia reprezenta deja una dintre principalele preocupări ale electoratului. Strategia lui Farage a fost să transforme Brexitul într-o dezbatere despre identitate şi civilizaţie, prezentând imigraţia drept o ameninţare existenţială la adresa identităţii britanice şi a viitorului naţiunii. Mulţi analişti au interpretat victoria Brexitului ca expresia unor sentimente de teamă, ostilitate faţă de străini şi neîncredere în multiculturalism. Însă, în ciuda promisiunilor electorale, rezultatele nu au fost cele aşteptate de susţinătorii unei politici migratorii mai restrictive. Chiar şi după ieşirea oficială a Marii Britanii din Uniunea Europeană, pe 31 ianuarie 2020, nivelul imigraţiei a continuat să crească. În martie 2023, migraţia netă s-a apropiat de un milion de persoane, un nivel record pentru Regatul Unit. Pentru o parte importantă a opiniei publice, aceste cifre au alimentat impresia că imigraţia a rămas în afara controlului autorităţilor şi că guvernele succesive nu au reuşit să îşi respecte promisiunile. Rezultatul a fost o creştere a frustrării şi a neîncrederii în clasa politică.

În acest context, şi pe fondul unei economii care a înregistrat o creştere modestă şi al unei inflaţii ridicate, nu este surprinzător că cele mai recente sondaje arată că aproximativ 56% dintre britanici afirmă că regretă ieşirea din Uniunea Europeană.

O societate fracturată

La zece ani de la referendum, sentimentele dominante în societatea britanică sunt regretul, amărăciunea şi dezamăgirea. Aceste stări alimentează furia faţă de clasa politică şi contribuie la scăderea încrederii în cele două partide tradiţionale. În acelaşi timp, partidul Reform UK, condus de Nigel Farage, înregistrează o ascensiune spectaculoasă, profitând de nemulţumirea unei părţi a electoratului.

Desigur, Brexitul nu este singura cauză a dificultăţilor cu care se confruntă astăzi Marea Britanie. Pandemia de COVID-19 şi efectele economice ale războiului din Ucraina au contribuit, la rândul lor, la agravarea problemelor economice şi sociale. Cu toate acestea, Brexitul rămâne evenimentul care a împărţit societatea britanică în două tabere opuse, adesea ostile una faţă de cealaltă. Dezbaterile privind imigraţia, diversitatea etnică şi culturală sau definiţia identităţii naţionale continuă să domine spaţiul public. Aceste clivaje au creat terenul propice pentru ceea ce mulţi observatori numesc astăzi „războaie culturale” – conflicte ideologice şi identitare care, la un deceniu de la referendum, continuă să fragmenteze şi să tensioneze societatea britanică. În loc să reprezinte începutul unei perioade de unitate şi renaştere naţională, Brexitul a devenit pentru mulţi britanici simbolul unei promisiuni neîmplinite. Iar termenul „Bregret” reflectă poate cel mai bine sentimentul unei părţi importante a populaţiei: acela că viitorul imaginat în 2016 nu s-a materializat niciodată.   

Traducere şi adaptare: Oana Ioniţă