De fiecare dată când aşa-zisa stângă sau aşa-zisa dreaptă reuşesc să-şi promoveze vreo iniţiativă în Parlament, în Guvern, în Justiţie sau la CCR, adversarii ripostează identic, reclamând că s-a dat o lovitură de stat care va aduce o teroare mult mai rea decât cea comunistă şi afurisind poporul că nu iese în stradă să răstoarne fie dictatura lui Băsescu, fie dictatura lui Ponta.

De fapt, avem acelaşi ping-pong cu instituţii şi oameni specific schimbărilor de putere din anii electorali. Am avut ordonanţa ICR, 3 miniştri loviţi de ANI, preluarea Monitorului Oficial de către Guvern, judecarea la DNA a medicilor lui Adrian Năstase, gonirea PDL din CA al TVR, restrângerea atribuţiilor CCR asupra deciziilor Parlamentului şi simplificarea de către Parlament a demiterii preşedintelui, verdictele CCR privind uninominalul pur într-un tur sau cine reprezintă ţara la Bruxelles.

Instituţiile de mai sus ajung, rând pe rând, victime colaterale într-un meci unde neputinţa de a-l deposeda pe adversar de mingi duce la obsesia de a distruge chiar mingile. Nu altceva înseamnă ameninţările USL cu desfiinţarea ANI, a DNA sau a CCR, campaniile de demitere a premierului sau pisica zilnică a suspendării arătată preşedintelui. Dar lupta politică de acum e mai violentă nu fiindcă s-a instaurat brusc o dictatură, ci fiindcă e rezultatul combinat al inovaţiilor instituţionale şi legislative cu care toate partidele, pe rând, au urmărit să se protejeze suplimentar de asaltul rivalilor după fiecare schimbare de ciclu electoral.