Înainte de introducerea monedei unice europene în ianuarie 1999, arhi­tecţii săi au previzionat un viitor de stabilitate macroeconomică şi creş­tere accelerată. Deşi euro a rea­lizat unele dintre aceste promisiuni, moneda nu a reuşit să faciliteze inte­grarea econo­mică şi politică a conti­nentului, scriu într-o opinie publicată pe Project Syn­dicate Marco Buti, pre­şedinte al Robert Schuman Center din cadrul European Univer­sity Institute, şi Giancarlo Corsetti, din cadrul acelu­iaşi centru şi profesor de economie la European University Institute.

Situaţia poate fi pusă în mare măsură pe seama faptului că uniunea economică a Europei a fost incom­ple­tă de la bun început. În pofida progreselor semnificative, cadrele fiscal şi economic ale zonei euro ră­mân subdezvoltate comparativ cu infrastructura monetară a acesteia.

Pentru a înţelege consecinţele ar­hi­tecturii incomplete a zonei euro, este util ca ultimii 25 de ani să fie îm­părţiţi în patru perioade distincte. Prima fază, din 1999 până în 2008, ar putea fi numită „deceniul 2%“: creş­terea economică, inflaţia şi deficitele bugetare toate s-au învârtit în jurul acestei rate. Faza a fost caracterizată de optimism excesiv.

Însă dezechilibrele interne apă­ru­te în această perioadă urmau să frământe zona euro ani întregi. Con­vergenţa dobânzilor a rezultat în pre­zentări excesiv de optimiste ale finan­ţelor publice ale statelor. Simultan, condiţiile fiscale şi monetare relaxate au redus stimulentele guvernelor europene pentru lansarea de reforme structurale şi întărirea sistemelor bancare.

Convergenţa nominală a mascat de asemenea disparităţi structurale mai profunde. Drept urmare, în timp ce conturile curente ale zonei euro păreau echilibrate, dezechilibre semnificative au apărut.

Efectele negative ale crizei finan­ciare din 2008 au erodat încrederea dintre statele membre.

Până în momentul în care guvernele din zona euro au reuşit să vină cu o reacţie coordonată, euro părea să fie în pragul colapsului. Punctul de turnură a fost angajamentul preşedintelui BCE de atunci Mario Draghi de a face orice este necesar pentru salvarea euro în iulie 2012. Însă structurile economice şi financiare ale zonei euro au rămas fragmentate.

Criza Covid-19 a schimbat lucrurile. Natura exogenă a şocului pandemic, dublată de lipsa unor alegeri iminente, le-au permis liderilor UE să prezinte un front comun, nestingheriţi de presiunea evitării unui pericol moral. Totuşi, deşi această demonstraţie de leadership colectiv a liniştit pieţele, optimismul a fost de scurtă durată. O creştere dramatică a inflaţiei a fost exacerbată de şocul scumpirii energiei care a urmat invadării Ucrainei de către Rusia.

Deşi au colaborat pentru reducerea dependenţei UE de gazele ruseşti, strategii UE nu au reuşit să pună la punct o reacţie colectivă pe măsura iniţiativei NextGenerationEU. În faţa creşterii deficitelor şi datoriilor, cât şi celui mai agresiv ciclu de înăsprire a politicii monetare din anii ’80, ţările UE au pus din nou pe pauză reformele din zona euro.

Două lecţii importante apar din primii 25 de ani ai euro, scriu cei doi. Mai întâi, cadrul instituţional incomplet al uniunii monetare s-a dovedit a fi costisitor şi periculos. Finalizarea uniunii bancare este esenţială pentru a asigura stabilitatea şi a creşte rolul internaţional al euro.

Realizarea uniunii pieţelor de capital este esenţială pentru ca Europa să facă faţă provocărilor financiare create de tranziţiile digitală şi verde. Pentru a realiza toate acestea, liderii UE trebuie să atingă un echilibru între împărţirea riscurilor şi reducerea riscurilor.

În al doilea rând, finalizarea proiectului monetar este crucială pentru protejarea şi dezvoltarea celei mai mari realizări a UE: piaţa unică. Urmărirea în prezent de către ţările europene a politicilor industriale naţionale subminează valorile de bază ale proiectului pieţei unice. Pentru soluţionarea acestei provocări, UE trebuie să formulize o politică industrială europeană coerentă.

Acum, la un sfert de secol după introducerea sa, euro are nevoie de lideri vizionari care să ghideze suveranitatea europeană către următoarea sa fază.