Pentru corporatişti, pentru cei care nu au afaceri, companii, branduri, pentru cei care nu au proprietăţi multiple, active şi investiţii financiare semnificative, pentru cei care nu au făcut averi de milioane, zeci de milioane şi chiar miliarde după căderea comunismului şi apariţia capitalismului, problema succesiunii în business nu există. Dar pentru cei care au avut şansa să facă toate cele de mai sus, succesiunea în companiile româneşti, transferul averii acumulate este o mare problemă pentru că, dacă nu o fac acum, când sunt în picioare, există riscul ca totul să se prăbuşească, să se risipească după dispariţia fondatorului. A se vedea cazul Dinu Patriciu. O dată pe lună, la emisiunea ZF/CEC Bank pentru afaceri româneşti discut cu Mihai Stănescu, managing partner la RoCouch, despre problema succesiunii în afacerile româneşti: cum ducem mai departe companiile româneşti, cum facem ca brandurile româneşti să existe şi să reziste şi la a doua generaţie, cum ducem mai departe capitalul românesc. În cei 35 de ani de capitalism, aşa cum a fost el, s-a acumulat destul de mult capital românesc, mult mai mult decât credem, prin companiile create, prin holdingurile constituite, prin activele imobiliare şi financiare deţinute, prin miliardele de euro care sunt parcate în Elveţia, Dubai, Europa, America sau în fundaţiile constituite în Luxemburg şi Liechtenstein, vezi cazul Ion Ţiriac.

Capitalismul românesc încă nu a acumulat suficientă experienţă pentru a face tranziţia de la prima generaţie la a doua generaţie. Fondatorii continuă să ţină companiile, afacerile şi proprietăţile în mâinile lor şi nu sunt atât de multe exemple prin care au reuşit să dea mai departe businessul urmaşilor direcţi sau să constituie echipe de management stabile care să conducă afacerile mai departe. Oamenii de afaceri, patronii români, încă nu au suficientă încredere pentru a da businessul din mână, în special urmaşilor. Dar de multe ori aceşti urmaşi nu vor să preia afacerile familiei, nu vor să se “chinuie” în businessul sălbatic, aşa cum au făcut-o şi o fac părinţii lor, nu au abilităţi de business, pur şi simplu nu vor să se pună în fruntea mesei. Preferă mai degrabă să preia banii lăsaţi moştenire. Primii capitalişti, care au acumulat averi extrem de interesante, şi-au trimis copiii la studii în afară, dar o parte dintre aceştia s-au reîntors cu alte valori, cu altă perspectivă de a face business, cu alte idei, cu alt mod de administrare a unei afaceri, poate mult mai puţin eficient decât modelul autocratic al fondatorului. De multe ori, urmaşii chiar intră în conflict cu fondatorii, adică cu părinţii lor. Şi de aici urmează dramele şi crizele din familie, iar totul riscă să se prăbuşească. Totuşi, mai sunt cazuri în care s-a făcut şi se face o tranziţie mai lină de la fondator la urmaş, poate unul dintre cazurile cel mai cunoscute este cel în care Radu Timiş a predat ştafeta de CEO lui Radu Timiş Jr. la Cris-Tim, iar acesta a listat la Bursa de la Bucureşti întregul grup, în cel mai spectaculos IPO din acest an. Prin listarea la Bursă, grupul Cris-Tim a ajuns să fie evaluat acum la 1,4 miliarde de lei, adică 280 de milioane de euro. Cazul Cris-Tim ar fi un model foarte bun de urmat pentru alte businessuri româneşti, listarea pe Bursă fiind una dintre variantele de succesiune a unui business, a unui brand, a capitalului românesc. În problema succesiunii unui business există două aspecte, primul legat de succesiunea proprietăţii, adică cine moşteneşte proprietatea afacerii, activele imobiliare şi financiare acumulate de fondator, proprietatea brandurilor etc. Al doilea aspect ţine de succesiunea administrării averilor, adică cine preia conducerea managementului ca să crească şi să ducă businessul şi activele mai departe. Într-una din discuţiile de la emisiunea ZF/CEC Bank pentru afaceri româneşti, Mihai Stănescu a adus în discuţie un ADN românesc care ar spune că nu primul copil preia administrarea, ci ultimul copil şi de aceea, în povestirile autohtone, personajul Prâslea este extrem de prezent. O anumită cutumă spune că primul sau primii copii se duc la şcoală şi urmează un anumit drum, o anumită carieră, iar ultimul copil rămâne acasă să aibă grijă împreună cu părinţii de afacerile familiei. Nu ştiu dacă această idee mai este valabilă acum, în lumea de astăzi. Proprietatea averii este una, iar administrarea averii este alta. De administrarea averii, adică a patrimoniului acumulat în timp, se pot ocupa urmaşii sau administrarea poate fi dată mai departe cuiva, care nu face parte din familie. Au trecut 35 de ani de la căderea comunismului, o parte dintre primii capitalişti deja au atins o anumită vârstă, mulţi dintre ei nu prea au dat din mână conducerea afacerilor, nu şi-au găsit un succesor, fie din familie fie din afara ei, care să ducă mai departe grupul, compania, brandul, averea acumulată. În aceste condiţii, revine întrebarea cum se face succesiunea, cum cine, astfel încât companiile şi brandurile româneşti să nu dispară peste noapte încă de la prima generaţie, cum facem ca acest capital românesc să reziste mai departe. Aşa că o să avem ce povesti în următorul deceniu.   

(cristian.hostiuc@zf.ro)