Tinerii români nu-şi mai permit să economisească, plătind deja preţul unei economii rigide: impozite mari, dobânzi şi costuri de trai în creştere. În timp ce statul discută despre „tăieri”, generaţia activă plăteşte totul – sistemul de pensii, inflaţia şi datoriile publice.

Generaţia 20–45 de ani este prinsă într-un paradox economic. Munceşte mai mult, câştigă mai mult pe hârtie, dar trăieşte tot mai greu. Ceea ce părinţii lor reuşeau în 10-15 ani – o locuinţă, stabilitate financiară, un nivel decent de trai – pare astăzi imposibil. Chiriile au explodat, preţurile apartamentelor au depăşit orice logică, iar dobânzile bancare au tot crescut şi ele. Rezultatul este că fiecare leu câştigat valorează mai puţin, iar puterea de cumpărare scade constant. Generaţia activă este, de fapt, pilonul financiar al unei economii care se sprijină pe prezent, dar trăieşte pe datorie.

Chiriile au devenit cea mai mare provocare. În Bucureşti, o garsonieră decentă costă în jur de 500 de euro, iar în oraşele mari precum Cluj, Timişoara sau Braşov, preţurile se apropie de acelaşi prag. Pentru un tânăr cu un salariu net de 6.000 de lei, asta înseamnă că peste jumătate din venit se duce doar pe locuinţă.

Fără garanţii, fără stabilitate, fără proprietate. Piaţa imobiliară nu oferă alternative reale, iar chiria a devenit o taxă lunară pe dreptul de a trăi în oraşul în care munceşti.

Cei care aleg să cumpere o locuinţă plătesc, la rândul lor, o altă formă de impozit – rata. Dacă chiria e o taxă pe prezent, creditul este o taxă pe viitor. Dobânzile au crescut abrupt, iar mulţi români s-au trezit că rata lunară s-a dublat faţă de momentul semnării contractului. Cei care nu au reuşit încă să cumpere descoperă că între timp preţurile au crescut cu 30–40%, făcând visul locuinţei proprii aproape inaccesibil.

În acest context, statul pare mai degrabă un partener de afaceri în pierdere decât un sprijin. Generaţia activă finanţează sistemul de pensii de care probabil nu va beneficia niciodată, plăteşte contribuţii pentru un sistem medical precar şi taxe pentru infrastructuri care nu se văd. Fiecare creştere de TVA, fiecare nouă acciză sau taxă de „solidaritate” este o confirmare a aceluiaşi model: o economie care taxează viitorul pentru a acoperi trecutul.

Pe termen lung, efectele sunt evidente. Fiecare tânăr care pleacă din ţară înseamnă un contribuabil pierdut şi un viitor plătitor de taxe dispărut. Totuşi, politicile fiscale continuă să ignore realitatea: o generaţie tot mai împovărată, dar tot mai puţin motivată să rămână.

Spre deosebire de părinţii lor, tinerii de astăzi nu mai au siguranţa unei pensii, a unei locuinţe proprii sau a unei protecţii sociale reale. Ei sunt cei care plătesc acum pentru toate promisiunile trecutului: pentru datoriile publice, pentru sistemele de pensii nesustenabile şi pentru decizii economice luate fără un plan pe termen lung.

Românii tineri nu mai plătesc doar pentru prezent. Plătesc anticipat pentru un viitor care, paradoxal, nu le mai aparţine. Fiecare chirie, fiecare rată, fiecare impozit şi fiecare ajustare fiscală e o contribuţie la o economie care le cere totul, dar le oferă foarte puţin. Generaţia activă este impozitată nu doar financiar, ci şi emoţional – cu stres, nesiguranţă şi epuizare.