SUA şi Republica Islamică Iran se luptă de aproape o jumătate de secol. Cu mult înainte de războiul deschis din ultimele săptămâni, SUA şi Iranul au fost prinse în decenii de conflict mocnit.

După revoluţia din 1979, Iranul a considerat SUA „Marele Satan” (Israelul fiind „Micul Satan”). Liderii noii teocraţii musulmane şiite au văzut în America un intrus în Orientul Mijlociu şi un obstacol în calea obiectivului mullahilor de a răspândi revoluţia lor islamică. Timp de decenii, discursurile şi predicile lor politice s-au încheiat cu scandarea Marg bar Amrika, „Moarte Americii”. SUA, la rândul lor, au văzut Iranul ca pe un duşman fanatic şi nevindecabil.

Care sunt rădăcinile animozităţii? Antipatia Iranului faţă de SUA îşi are rădăcinile în evenimentele din 1953, când CIA – împreună cu MI6 al Marii Britanii – a orchestrat o lovitură de stat împotriva prim-ministrului iranian ales democratic, Mohammad Mossadegh. Considerat un erou de mulţi iranieni, Mossadegh este cel care a naţionalizat Compania Petrolieră Anglo-Iraniană, deţinută de britanici. SUA, temându-se de expansiunea comunistă în Iran, s-au alăturat Marii Britanii în finanţarea oponenţilor regimului, asigurându-se că aliatul lor, şahul Mohammad Reza Pahlavi – anterior monarh constituţional –, este instalat în funcţia de şef al statului.

Accesul britanicilor şi americanilor la petrol a fost restabilit. Dar, ca urmare, şahul a ajuns să fie considerat o marionetă a Occidentului de o bună parte din iranieni; el s-a folosit de o poliţie secretă adesea brutală pentru a ţine sub control grupurile de opoziţie de stânga şi religioase.

Cauzele revoluţiei iraniene

Regimul şahului era corupt şi disfuncţional. Şi pe fondul unor probleme economice accentuate la sfârşitul anilor 1970, oamenii au ieşit în stradă şi protestele au paralizat ţara. Printre protestatari s-au numărat atât persoane de stânga laică, cât şi naţionalişti, precum şi islamişti. Ayatollahul Ruhollah Khomeini, un cleric fundamentalist exilat la acea vreme în Franţa, a ieşit în evidenţă ca figură de referinţă incontestabilă a mişcării.

Turbulenţele l-au forţat pe şah să fugă din ţară şi să lase puterea din mână în ianuarie 1979; în câteva săptămâni, Ruhollah Khomeini s-a întors acasă. Pe 11 februarie, el a preluat conducerea şi a stabilit guvernul teocratic aflat şi acum la putere. Preşedintele Jimmy Carter i-a dat şahului permisiunea de a intra în SUA pentru tratament împotriva cancerului şi s-a opus cererilor noului regim de la Teheran de a-l trimite înapoi pentru a fi judecat. Pe 4 noiembrie 1979, studenţi iranieni înfuriaţi au intrat cu forţa în ambasada SUA din Teheran, luând ostatici 52 de diplomaţi timp de 444 de zile.

Cum au reacţionat SUA?

Criza ostaticilor a dat tonul relaţiilor postrevoluţionare. Preşedintele Carter a ordonat o misiune de salvare, care a mers prost, rezultând într-un accident aerian în Iran în care au murit opt militari americani. Carter a rupt relaţiile diplomatice şi, deşi ostaticii au fost eliberaţi în 1981, de atunci acestea au rămas îngheţate. În anii 1980 a început o serie de lupte prin interpuşi. În timpul războiului dintre Iran şi Irak, SUA au sprijinit activ Irakul, forţa cea mai mică dintre două rele, temându-se de victoria şi hegemonia Iranului în Golf. În 1983, după ce o misiune de menţinere a păcii a SUA în Liban s-a transformat într-o intervenţie care susţinea guvernul creştin al ţării, două camioane-capcană au ucis 241 de militari americani. O miliţie şiită sponsorizată de Iran, Jihadul Islamic, a revendicat lovitura, iar SUA au desemnat Iranul „stat sponsor al terorii”. În 1988, marina americană a doborât din greşeală un avion de pasageri iranian în Golful Persic, ucigând toate cele 290 de persoane aflate la bord. În această perioadă, Iranul a decis să dezvolte arme nucleare, pe care SUA le considerau o ameninţare gravă la adresa principalului său aliat regional, Israelul.

Au fost relaţiile întotdeauna proaste?

După atentatele din la 11 septembrie 2001, elemente mai moderate din guvernul iranian au încercat să promoveze dialogul, sperând să adune forţe împotriva al-Qaeda şi talibanilor. Dar, la începutul anului 2002, preşedintele George W. Bush a etichetat Iranul ca parte a „axei răului” şi a lansat planuri de schimbare a regimului în Irak; oficialii americani au sugerat că Iranul va fi următorul. Ca răspuns, Iranul a format o alianţă pe care a numit-o „axa rezistenţei”, compusă din Siria, gruparea militantă şiită Hezbollah din Liban şi Hamas din Teritoriile Palestiniene (pe care o finanţa încă din anii 1990).

Invazia Irakului condusă de SUA din 2003 i-a alarmat iniţial pe liderii iranieni, dar pe măsură ce operaţiunea de ocupaţie a degenerat în haos a devenit clar că aceasta era o mare oportunitate pentru ei. Miliţiile şi politicienii şiiţi aliniaţi cu Iranul au devenit curând o putere importantă în Irak - luptătorii lor au ucis sute de soldaţi americani cu bombe improvizate. Când preşedintele Obama a preluat funcţia în 2009, a căutat să calmeze tensiunile. În 2015, negociatorii conduşi de SUA şi preşedintele de atunci al Iranului, Rouhani, au ajuns la un acord pentru a limita programul nuclear iranian. Teheranul a fost de acord să reducă numărul instalaţiilor de procesare a uraniului care transformă materia primă într-o formă utilizabilă pentru bombe nucleare şi să se supună inspecţiilor. În schimb, sancţiunile ar fi fost ridicate şi ar fi fost dezgheţate peste 50 de miliarde de dolari din activele iraniene blocate în străinătate. Acordul a fost conceput pentru a împiedica Iranul să îmbogăţească cantităţi mari de uraniu până cel puţin în 2031. Dar a fost abandonat în 2018 de preşedintele Trump, care s-a plâns că limitează activităţile nucleare ale Iranului doar până în 2031 şi nu rezolvă problema sprijinului iranian pentru terorismul din străinătate. Ca urmare, sancţiunile au fost înăsprite.

 De ce SUA au atacat Iranul acum?

Casa Albă a perceput Iranul ca fiind slab. Sancţiunile conduse de SUA au contribuit la crearea celei mai profunde crize economice din istoria recentă a ţării. Tulburări populare majore au izbucnit la sfârşitul anului trecut şi au fost înăbuşite cu pierderi masive de vieţi omeneşti (poate chiar 30.000 de morţi). Atacurile din 7 octombrie 2023 asupra Israelului sunt, de asemenea, un factor crucial. Deşi se crede că nu Iranul le-a orchestrat, rolul său de patron al Hamas i-a convins pe mulţi factori de decizie din SUA şi Israel de necesitatea unei acţiuni militare; iar daunele mari aduse Hamas şi Hezbollah de către Israel de atunci au eliminat un factor de descurajare în ceea ce priveşte atacarea Iranului. Războiul de 12 zile împotriva forţelor regimului iranian din iunie anul trecut, desfăşurat cu succes de Israel şi SUA, a sugerat că ţara din Golf este vulnerabilă.

 Dar relaţiile cu Israelul?

 Înainte de revoluţia din 1979, Iranul a menţinut în mare parte relaţii bune cu Israelul. A fost a doua ţară cu majoritate musulmană, după Turcia, care a recunoscut statul evreu, a devenit principalul său furnizor de petrol şi a cooperat la programe de dezvoltare de armament. Chiar şi aşa, sentimentul antisionist era răspândit în Iran, alimentat de clericii şiiţi. Şi după revoluţie, ostilitatea faţă de Israel a devenit un element central în ideologia noii Republici Islamice: ayatollahul Khomeini a rupt legăturile diplomatice, a portretizat Israelul ca un avanpost colonial occidental şi un ocupant ilegitim al unui teritoriu musulman şi a cerut eliminarea acestuia. (Când Egiptul a încheiat pace cu Israelul în 1979, Iranul a rupt relaţiile diplomatice cu Cairo.)

Opoziţia ideologică s-a transformat într-o confruntare prin intermediari prin sprijinul dat de Iran Jihadului Islamic Palestinian şi Hamas, precum şi pentru Hezbollah, care a luptat împotriva Israelului în timpul îndelungatei ocupaţii israeliene din sudul Libanului. La rândul său, Israelul s-a opus apropierii Occidentului de Iran şi a desfăşurat operaţiuni secrete împotriva programului nuclear iranian, inclusiv asasinarea unor oameni de ştiinţă. Deşi nicio dovadă nu arată implicarea Iranului în planificarea atacurilor din 7 octombrie, conducerea de la Teheran i-a lăudat pe luptătorii Hamas şi a confirmat sprijin „până la eliberarea Palestinei şi a Ierusalimului”.

Conflictul a depăşit rapid cadrul regional. Atacurile americane şi israeliene au fost urmate de represalii iraniene care au vizat oraşe israeliene, centre energetice din Golf, baze militare americane şi transportul maritim prin Strâmtoarea Ormuz. Această strâmtoare, care leagă conflictul regional de economia globală, face ca efectele războiului să nu poată rămâne locale. Decizia finală a părut bruscă doar pentru că drumul spre confruntare fusese construit, în realitate, de-a lungul mai multor ani de convergenţă strategică între actori regionali şi globali.

Ayatollahul Ali Khamenei: omul care voia să distrugă Israelul

Ayatollahul Ali Khamenei, succesorul lui Ruhollah Khomeini şi liderul suprem al Iranului din 1989, a fost ucis anul acesta în atacuri aeriene americane şi israeliene. Avea 86 de ani. A condus ţara timp de
36 de ani. În timpul domniei sale, a luptat din greu pentru a împiedica modernizarea Republicii Islamice şi pentru a o îndepărta de Occident.

Unul dintre principalele obiective ale ayatollahului Ali Khamenei a fost sfârşitul statului Israel. Khamenei vorbea în repetate rânduri despre Israel ca fiind stat „ilegitim” şi promitea sprijinul Iranului pentru „eliberarea Palestinei”. În calitate de lider ideologic al „Axei Rezistenţei”, Khamenei a creat o alianţă militară cu grupuri armate din Liban, Irak, Siria, Yemen şi teritoriile palestiniene. Scopul principal al alianţei era distrugerea Israelului.

Însă Axa a devenit din ce în ce mai instabilă în urma atacurilor teroriste comise de Hamas împotriva Israelului în octombrie 2023. Armata israeliană a reacţionat cu propriile atacuri masive - nu numai împotriva Hamas în Gaza, ci şi împotriva unor ţinte din Liban, Siria, Yemen şi, în cele din urmă, Iran.

Khamenei a supravieţuit atacurilor din iunie 2025, dar la doar câteva ore după începerea atacurilor masive ale Statelor Unite şi Israelului din 28 februarie 2026, autorităţile iraniene au anunţat moartea liderului suprem iranian.

Ayatollahul ca „reprezentant al lui Dumnezeu”

 Preţul pentru politica de tip confruntaţional alimentată ideologic a lui Khamenei a fost plătit în mare parte de poporul iranian. Oamenii a trebuit să înfrunte sancţiuni internaţionale, o economie în destrămare şi o izolare internaţională în creştere pentru a ajunge în cele din urmă în centrul conflictului regional care se agravează. În ciuda acestei spirale descendente, se pare că liderul Khamenei nu şi-a pus niciodată la îndoială misiunea de „reprezentant al lui Allah pe Pământ”. Şi-a asumat acest titlu în 1989, după moartea ayatollahului Ruhollah Khomeini, fondatorul Republicii Islamice Iran, devenind astfel şeful statului pe viaţă. Născut în 1939 în Mashhad, un oraş sfânt pentru şiiţi din nord-estul Iranului, Khamenei a avut ultimul cuvânt în toate afacerile statului timp de mai bine de trei decenii.

Nu-i plăcea ca oamenii să-i pună întrebări în legătură cu deciziile sale. Nu a acordat niciodată interviuri. În 2018, un student a fost condamnat la doi ani de închisoare pentru „insultarea liderului religios” după ce l-a întrebat pe Khamenei în faţa camerelor de filmat dacă liderului suprem i se pot adresa întrebări.

Opoziţia faţă de şah şi ascensiunea după 1979

 Khamenei s-a considerat poet şi critic literar până la moartea sa. A scris poezie în tinereţe. Înainte de Revoluţia Islamică din 1979, fusese închis de mai multe ori pentru că s-a opus şahului aflat la putere atunci. Ca figură literară fumătoare de pipă, tânărul savant religios le-a dat impresia de om moale intelectualilor critici ai regimului. După căderea monarhiei şi instaurarea Republicii Islamice, Khamenei a avansat rapid în ierarhia teocraţiei. A devenit predicator de bază la Teheran. În 1981, a supravieţuit unei tentative de asasinat din partea unui grup de rezistenţă cunoscut sub numele de Mujahedinii Poporului, dar atacul i-a paralizat mâna dreaptă.

Khamenei a învăţat să scrie cu mâna stângă. Mai târziu, a devenit membru al cercului de conducere intern al establishmentului religios. A deţinut funcţia de preşedinte din 1981 până în 1989, o perioadă în care a avut loc şi Războiul din Golf dintre Irak şi Iran (1980-1987), care a produs pierderi grele pentru ambele părţi. Khamenei a spus cândva că ştie cum e să trăieşti sub un dictator şi să fii supus terorii. El se referea la domnia şahului, dar ignora încălcările masive ale drepturilor omului care au avut loc sub propria sa conducere. Principala bază de sprijin a lui Khamenei a fost Corpul Gărzilor Revoluţionare Islamice (IRGC), o organizaţie paramilitară înfiinţată în 1979 pentru a „proteja revoluţia”. Sub conducerea sa, IRGC s-a extins foarte mult, devenind ceea ce mulţi consideră a fi forţa militară dominantă a naţiunii, cu propria armată, marină şi forţe aeriene, precum şi propriile servicii de informaţii şi unităţi speciale pentru misiuni externe. IRGC, care controlează şi părţi din industria petrolieră şi de gaze a Iranului prin intermediul grupului din sectorul construcţiilor Khatam al-Anbiya, este un stat în stat şi a fost desemnată organizaţie teroristă de către UE. Forţa paramilitară îi permite liderului suprem să-şi impună voinţa, ocolind preşedintele şi parlamentul. Khamenei a avut un stil de viaţă modest, chiar dacă i-a lăsat pe cei din jurul său să beneficieze de sistemul economic corupt al naţiunii. În mijlocul pandemiei de COVID-19, cei mai apropiaţi consilieri ai săi promiseseră să dezvolte vaccinuri iraniene împotriva virusului SARS-CoV-2. Proiectul a înghiţit aproximativ 1 miliard de dolari, dar nu a reuşit să producă un vaccin.

În ochii a milioane de iranieni care şi i-au pierdut pe cei dragi în timpul pandemiei, Khamenei a fost responsabil pentru gestionarea dezastruoasă a crizei de sănătate. El a susţinut că noul coronavirus era o armă biologică americană, un virus modificat genetic pentru a ataca Iranul. Întărindu-şi poziţia, a interzis guvernului iranian să importe vaccinuri dezvoltate de SUA şi Marea Britanie. Ayatollahul Khamenei a văzut Republica Islamică ca fiind singura forţă adevărată de rezistenţă împotriva Occidentului „imperialist” şi a visat la un Iran şiit puternic în lumea islamică. Discursurile sale erau presărate din belşug  cu termenul de “duşman”, iar principalul inamic au fost întotdeauna Statele Unite. „America este duşmanul numărul unu al naţiunii noastre”, spunea el foarte des. Controversatele programe nucleare şi de rachete ale Iranului au fost fondate sub conducerea sa. Faptul că a interzis producerea şi utilizarea armelor nucleare printr-o fatwa, o opinie juridică islamică, nu a convins pe nimeni pe scena internaţională. El a permis negocieri privind limitarea programului nuclear al Iranului doar după ce ţara a dobândit suficientă experienţă şi cunoştinţe pentru a putea relua acest program în orice moment. Protestele dese din Iran pentru mai multe libertăţi politice şi sociale au fost înăbuşite brutal sub conducerea sa, la fel ca şi tulburările cauzate de mizeria economică. Represiunea femeilor a atins, de asemenea, o amploare mai mare sub Khamenei. Între timp, emigrarea tinerelor talente şi a cadrelor universitare a atins un nivel record. Toată speranţa de schimbare şi reforme durabile în cadrul sistemului politic existent al Iranului a fost spulberată sub controlul său. Pe măsură ce Khamenei a îmbătrânit, a devenit mai neiertător şi mai resentimentar; cercul său de oameni de încredere s-a micşorat din ce în ce mai mult. Nimic din ceea ce îl nemulţumea nu ar fi trebuit să existe. Criticii săi — şi nu doar ei — se îndoiau că ştia cu adevărat cât de nemulţumiţi erau oamenii faţă de sistemul politic, câtă încredere în autorităţile religioase se pierduse, cât de dificilă era viaţa oamenilor din punct de vedere economic şi social. Nu a arătat niciun interes pentru dialogul cu populaţia. 

Texte din revista The Week, Marea Britanie/SUA, şi Deutsche Welle, Germania

Traducere şi adaptare: Bogdan Cojocaru