În timp ce războiul cu Iranul răstoarnă ideile preconcepute despre securitatea globală şi pieţele de energie, dezbaterea din Statele Unite se concentrează în mare măsură pe motivul pentru care preşedintele american, Donald Trump, a ales în primul rând calea conflictului. A fost vorba de politică internă, de dorinţa de a proiecta putere, de un calcul greşit sau de altceva?

de Carla Norrlöf, profesor de ştiinţe politice la Universitatea din Toronto; Text publicat în Project Syndicate

Astfel de explicaţii pot fi pertinente, dar riscă să ascundă rădăcinile cauzelor. Războiul a fost mai puţin o decizie de moment şi mai degrabă punctul culminant al proceselor geopolitice care au eliminat treptat alternativele la confruntare. Când au început să cadă bombele, alegerile finale fuseseră deja făcute în ani de deliberări strategice. Una dintre aceste alegeri a fost retragerea primei administraţii Trump din Planul Comun Cuprinzător de Acţiune (Joint Comprehensive Plan of Action), acordul încheiat cu Iranul în 2015 pentru a-i limita programul nuclear. La acea vreme, Trump a susţinut că anularea JCPOA era necesară pentru a obţine un acord mai puternic cu ajutorul pârghiilor economice.

America a încercat apoi să forţeze Iranul să revină la masa negocierilor, paralizându-i economia. Sancţiunile, desigur, nu erau ceva nou. Chiar şi sub JCPOA Iranul s-a confruntat cu restricţii semnificative din cauza legăturilor teroriste, rachetelor balistice şi încălcării drepturilor omului. Presiunea continuă a ţinut uşa deschisă pentru alte soluţii negociate. Dar odată ce JCPOA a fost anulat, sancţiunile au operat fără diplomaţie, restrângând în loc să extindă potenţialul de compromis. Sancţiunile nu numai că au slăbit economia Iranului, dar au remodelat şi percepţiile SUA despre ceea ce se putea realiza.

Pe măsură ce presiunea economică s-a intensificat fără a duce la capitulare sau la schimbare de regim, factorii de decizie politică s-au confruntat cu un set tot mai restrâns de opţiuni credibile. Fiecare încercare eşuată de coerciţie a întărit percepţia că presiunea singură nu poate rezolva problema, aliniind simultan percepţiile americane asupra ameninţării cu cele ale Israelului, care consideră simpla latenţă nucleară (deţinerea mijloacelor de a crea arme nucleare) ca fiind un risc inacceptabil. Rezultatul nu a fost un marş imediat spre război, ci redefinirea treptată a ceea ce Trump a ajuns să considere ca fiind inevitabil din punct de vedere strategic.

Războiul a fost mai puţin o decizie de moment şi mai degrabă punctul culminant al proceselor geopolitice care au eliminat treptat alternativele la confruntare. când au început să cadă bombele, alegerile finale fuseseră deja făcute în ani de deliberări strategice. Una dintre aceste alegeri a fost retragerea primei administraţii Trump din Planul Comun Cuprinzător de Acţiune (Joint Comprehensive Plan of Action), acordul încheiat cu Iranul în 2015 pentru a-i limita programul nuclear. Odată ce JCPOA a fost anulat, sancţiunile au operat fără diplomaţie, restrângând în loc să extindă potenţialul de compromis şi reducând treptat opţiunile credibile ale factorilor de decizie.

Politica iraniană a făcut, de asemenea, mai puţin probabilă cumpătarea. Chiar dacă negocierile dădeau semne de viaţă, iar mediatorii raportau progrese, logica strategică care conducea la confruntare a continuat să se întărească. După prăbuşirea JCPOA, Iranul a continuat să-şi dezvolte programul nuclear şi a redus accesul inspectorilor la facilităţile sale nucleare. Acest lucru a sporit puterea de negociere a Teheranului fără depăşirea în mod deschis a pragului construirii unei arme nucleare, dar efectul strategic a fost opusul a ceea ce regimul iranian intenţiona. Indiferent de intenţiile Iranului, fiecare avans a întărit percepţiile israeliene despre un termen limită care se apropia şi argumentul în cercurile americane că diplomaţia îşi pierdea credibilitatea. Eforturile de păstrare a puterii de negociere ale Iranului au accelerat în schimb convergenţa strategică deja în curs. Drumul către război a trecut şi prin politica israeliană. Timp de decenii, doctrina de securitate a Israelului s-a bazat pe împiedicarea statelor ostile să atingă pragul construirii armelor nucleare. De la distrugerea reactorului Osirak din Irak, în 1981, până la operaţiunile secrete periodice împotriva instalaţiilor iraniene, Israelul a favorizat în mod constant acţiunea din timp în detrimentul descurajării pe termen lung. Această logică este modelată de geografie, istorie şi urmărirea dominaţiei militare regionale. Chiar şi cu o putere militară copleşitoare şi cu sprijinul SUA, doctrina de securitate israeliană a avut tendinţa de a trata riscurile emergente ca fiind mai degrabă intolerabile decât negociabile. Prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu a articulat această abordare timp de decenii, prezentând întotdeauna un Iran capabil de a construi arme nucleare ca mai degrabă o ameninţare existenţială decât ca o problemă gestionabilă. Pe măsură ce Israelul a depus eforturi pentru a demonta ameninţările indirecte în urma atacului Hamas din 7 octombrie 2023, o confruntare cu statul care susţine forţele teroriste a devenit din ce în ce mai dificil de evitat. Infrastructura nucleară în expansiune a Iranului – care era tot mai dispersată şi întărită în subteran – a cimentat doctrina de securitate a Israelului, făcând ca prevenţia să pară din ce în ce mai dificilă, indiferent de intenţiile Iranului.

Politica iraniană a făcut, de asemenea, mai puţin probabilă cumpătarea. După prăbuşirea JCPOA, Iranul a continuat să-şi dezvolte programul nuclear şi a redus accesul inspectorilor la facilităţile sale nucleare. Deşi aceste acţiuni urmăreau să consolideze puterea de negociere a Teheranului fără a depăşi explicit pragul nuclear, efectul strategic a fost opusul intenţiilor declarate. Fiecare progres tehnologic a întărit percepţia în Israel şi în cercurile politice americane că timpul pentru diplomaţie se scurtează şi că o confruntare devine tot mai probabilă.

Anterior, câştigarea de timp prin acţiuni militare directe sau sub acoperire reprezenta securitate câştigată pentru Israel. Dar, pe măsură ce Iranul avansa tehnologic şi negocierile eşuau, politica americană s-a întâlnit cu doctrina israeliană. Ceea ce SUA considerau cândva o problemă diplomatică a ajuns să semene cu un termen limită de securitate. Drumul către război a trecut şi prin statele din Golful Persic. Rivalitatea dintre Iran şi Arabia Saudită a modelat mult timp securitatea regională, dar atacurile din 2019 asupra instalaţiilor petroliere saudite de la Abqaiq şi Khurais au expus vulnerabilitatea statelor din regiune. Atacurile ulterioare cu rachete şi drone ale forţelor houthi care au vizat aeroporturile saudite de la Abha şi Jeddah, instalaţiile Saudi Aramco şi, în 2022, siturile de depozitare a combustibilului din zona industrială Musaffah din Abu Dhabi au întărit acest punct de vedere. Rapoartele Naţiunilor Unite au concluzionat că houthii au folosit componente de arme compatibile cu fabricarea sau transfer, încălcând embargourile. Deşi Iranul a negat implicarea, securitatea infrastructurii energetice din Golf fusese deja pusă sub semnul îndoielii. Ca răspuns, mai multe state din Golf au înaintat spre o aliniere strategică cu Israelul prin intermediul Acordurilor Abraham din 2020, reflectând îngrijorarea comună cu privire la influenţa regională a Iranului.

Desigur, o confruntare directă cu forţele regimului de la Teheran rămânea prea riscantă pentru aceste economii dependente de comerţ, a căror stabilitate depinde de fluxuri energetice neîntrerupte şi de comerţul global. Însă o aliniere mai strânsă cu Israelul şi dependenţa de garanţiile de securitate ale SUA au permis guvernelor din Golf să sprijine izolarea tensiunilor, evitând în acelaşi timp costurile şi riscurile directe ale confruntării. Până la începerea ostilităţilor, liderii din Golf se confruntau cu o alegere între o confruntare modelată de puterea SUA şi un echilibru regional din ce în ce mai definit de capacităţile iraniene. De-a lungul timpului, războiul a început să pară mai puţin o escaladare şi mai mult calea celei mai mici rezistenţe. Convergenţa strategică americană şi israeliană, combinată cu gestionarea riscurilor din Golf, a făcut ca reţinerea să tot mai dificil de susţinut. În episodul curent, pe măsură ce atacurile americane şi israeliene s-au extins, represaliile Iranului au vizat oraşele israeliene, centrele energetice din Golf, cum ar fi Ras Tanura şi Jebel Ali, bazele militare americane şi transportul maritim comercial, în special cu petrol, prin strâmtoarea Ormuz. Conflictul a devenit rapid o luptă la nivelul întregului teatru de operaţiuni. Consecinţele războiului nu aveau să rămână niciodată locale, deoarece strategia de descurajare a Iranului include strâmtoarea Ormuz, pasajul îngust – de fapt o pâlnie - care leagă conflictul regional de economia globală. Efectele globale reflectă factori care nu au fost niciodată pur regionali. De aceea, explicaţiile centrate exclusiv pe politica internă a SUA sunt insuficiente. Stimulentele prezidenţiale pot influenţa modul în care liderii acţionează, dar rareori creează singure energie geopolitică. Alinierea structurală a intereselor între aliaţi şi actorii regionali redusese deja gama de alternative disponibile factorilor de decizie. Decizia finală a părut bruscă doar pentru că drumul spre confruntare s-a creat timp de ani de zile.    

Traducere şi adaptare: Bogdan Cojocaru