Andy Burnham nu este deloc străin de competiţiile pentru conducerea Partidului Laburist.

În urmă cu mai bine de 10 ani, a candidat de două ori, fără succes, pentru funcţia supremă din partid.

Acum, el este susţinut de mulţi parlamentari laburişti drept cea mai bună şansă a partidului de a-şi reveni, după luni de stagnare în sondaje şi după un set devastator de rezultate electorale în luna mai.

Victoria lui Burnham în alegerile parţiale din Makerfield i-a permis să respingă provocarea venită din partea Reform UK, care s-a clasat pe locul al doilea, dar la peste 9.000 de voturi în urma laburiştilor.

De asemenea, fostul primar al Greater Manchester a reuşit să crească ponderea voturilor obţinute de Partidul Laburist de la 45% la alegerile generale din 2024 la aproape 55%.

Dincolo de cifre, victoria lui Burnham a însemnat că a depăşit un obstacol major în calea unei eventuale candidaturi la conducerea partidului, deoarece cei care vor să candideze trebuie să fie membri ai Parlamentului.

Înainte de ziua votului, Burnham spusese că va încerca să intre în orice posibilă competiţie pentru conducerea partidului, pentru a-l provoca pe premierul Sir Keir Starmer, dacă va câştiga în Makerfield.

Primii ani: fan Everton şi iubitor de muzică indie

Născut la Liverpool în 1970, Burnham a crescut în Culcheth, un sat liniştit din zona de navetişti a comitatului Cheshire, aproape de Warrington.

Tatăl său, inginer la BT, şi mama sa, recepţioneră la un cabinet de medicină generală, erau amândoi susţinători convinşi ai Partidului Laburist, iar el a dezvoltat de timpuriu un interes pentru politică.

Burnham a povestit că a fost inspirat să se alăture Partidului Laburist la vârsta de 14 ani, după ce a fost impresionat de drama TV a BBC Boys from the Blackstuff, despre viaţa şomerilor din Liverpool.

Fan Everton pe viaţă, Burnham este descris de prieteni ca un copil competitiv şi pasionat de sport, care a fost aruncător rapid în echipa de cricket a elevilor din Lancashire.

La şcoală, un liceu catolic local, profesorul său de engleză îşi aminteşte că a candidat ca reprezentant laburist în alegeri simulate — şi a câştigat detaşat.

Burnham şi cei doi fraţi ai săi au fost primii din familie care au mers la universitate, Andy studiind limba engleză la Cambridge.

În cartea sa, Head North, Burnham a scris că i-a fost greu „să simtă că aparţine” la universitate şi că s-a simţit ca un „impostor”.

Totuşi, iubitorul de muzică — fan al trupelor indie din nord, precum The Smiths şi The Stone Roses — a spus că „interesul tot mai mare pentru muzica din Manchester mi-a oferit o identitate şi un avantaj”.

De la parlamentar la primar al Greater Manchester

După absolvire, şi-a început cariera în jurnalism, lucrând pentru reviste de specialitate, inclusiv Tank World şi Passenger World Management.

La începutul vârstei de 20 de ani, a avut prima oportunitate în politică, lucrând ca cercetător pentru regretata Tessa Jowell, pe atunci deputată pentru Dulwich and West Norwood, care avea să devină ministru în guvernele conduse de Tony Blair şi Gordon Brown.

În ciuda dispreţului pe care avea să îl manifeste mai târziu faţă de politica de la Westminster, Burnham a urcat rapid în ierarhie, devenind consilier special al ministrului Culturii, Chris Smith, înainte de a fi ales deputat pentru oraşul său natal, Leigh, din Greater Manchester, în 2001.

A fost mai întâi ministru junior în guvernul Blair, apoi a intrat în cabinet ca secretar-şef al Trezoreriei, iar ulterior ca ministru al Culturii şi ministru al Sănătăţii în guvernul Brown.

În calitate de ministru al Culturii, Media şi Sportului, Burnham a fost huiduit la o ceremonie de comemorare a 20 de ani de la tragedia de pe stadionul Hillsborough.

Nouăzeci şi şapte de suporteri ai echipei Liverpool au murit în urma busculadei de pe stadion din 1989.

Huiduielile l-au determinat pe Burnham să ridice problema în cabinet, contribuind la lansarea unei a doua anchete privind dezastrul.

În 2010, după ce Brown a demisionat în urma înfrângerii Partidului Laburist la alegerile generale, Burnham a candidat pentru conducerea partidului.

S-a clasat al patrulea din cinci candidaţi, pierzând în faţa lui Ed Miliband, dar şi-a petrecut următorii cinci ani consolidându-şi sprijinul în rândul bazei partidului.

În 2015 a încercat din nou, fiind învins de această dată de Jeremy Corbyn.

Criticii lui Burnham l-au descris drept o giruetă politică, ale cărei opinii s-au schimbat în funcţie de vânturile politice, pentru a-i oferi cele mai bune şanse de succes.

Susţinător al rămânerii în Uniunea Europeană în timpul referendumului pentru Brexit, el şi-a exprimat dorinţa de a vedea Regatul Unit revenind în Uniunea Europeană în timpul vieţii sale.

Totuşi, deşi şi-a reiterat recent convingerea că există un argument pentru revenirea în UE „pe termen lung”, a spus că nu va susţine acest lucru în campania pentru alegerile parţiale din Makerfield — o zonă care a votat puternic pentru Brexit.

A făcut parte din cabinetul din umbră al lui Corbyn, ca ministru de Interne din umbră, deşi era considerat ca aparţinând aripii de centru-dreapta blairiste a partidului.

Opiniile lui Burnham s-au deplasat tot mai mult spre stânga, el susţinând naţionalizarea apei şi a energiei.

Nu s-a numărat printre cei care au demisionat în 2016 în semn de protest faţă de conducerea lui Corbyn.

În schimb, s-a retras în 2017 pentru a candida la funcţia de primar al Greater Manchester.

Burnham a câştigat competiţia cu peste 60% din voturi şi a fost reales cu o marjă şi mai mare în 2021.

„Bee Network” şi confruntarea din timpul lockdown-ului

Ca primar, a fost lăudat pentru transformarea sistemului de transport din regiune.

Sub conducerea sa, Greater Manchester a fost prima zonă din afara Londrei care a readus serviciile de autobuz sub control public, integrându-le cu alte moduri de transport sub brandul „Bee Network”.

Printre alte promisiuni îndrăzneţe s-a numărat şi eliminarea fenomenului persoanelor fără adăpost din regiune până în 2020 — deşi acest obiectiv nu a fost atins.

Profilul său public a crescut şi mai mult în timpul pandemiei de Covid, când a acuzat guvernul conservator că tratează nordul Angliei cu „dispreţ” în privinţa restricţiilor regionale de lockdown.

Această confruntare i-a adus porecla de „Regele Nordului”.