După cel de-al Doilea Război Mondial, pe măsură ce economia mondială se dezvolta rapid sub dominaţia Statelor Unite, mulţi economişti şi activişti de stânga susţineau că beneficiile globalizării erau distribuite inegal, arată o analiză complexă a The Conversation. Ţările bogate deveneau şi mai prospere, în timp ce statele mai sărace erau presate să adopte politici de piaţă liberă: deschiderea pieţelor financiare, privatizarea industriilor de stat şi renunţarea la politici fiscale de stimulare, în favoarea plăţii datoriilor externe. Toate acestea, spuneau criticii, serveau în principal intereselor corporaţiilor şi băncilor americane.

Această nemulţumire nu era deloc nouă. Încă din 1841, economistul german Friedrich List avertiza că liberul schimb fusese conceput pentru a proteja dominaţia globală a Marii Britanii. El scria: „Când cineva a ajuns în vârful măreţiei, dărâmă scara pe care s-a urcat, pentru a-i împiedica pe alţii să-l urmeze”.

Până în anii ’90, critici ai viziunii americane asupra ordinii economice mondiale – precum laureatul Nobel Joseph Stiglitz – argumentau că globalizarea, în forma sa actuală, favoriza Statele Unite în detrimentul ţărilor în curs de dezvoltare şi al muncitorilor.

În acelaşi timp, scriitoarea şi activista Naomi Klein atrăgea atenţia asupra consecinţelor culturale şi de mediu ale expansiunii multinaţionalelor.

Globalizarea a fost, timp de zeci de ani, motorul creşterii economice mondiale şi simbolul interdependenţei dintre pieţe. Astăzi însă, acelaşi mecanism care a adus prosperitate şi mobilitate pare să se clatine. Lumea intră într-o nouă eră economică, una marcată de fragmentare, rivalităţi comerciale şi un vid periculos de leadership global.

Nemulţumirea a culminat cu proteste masive conduse de grupuri de stânga, care au perturbat reuniuni economice internaţionale – cel mai notabil exemplu fiind cel al Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), în 1999. În timpul aşa-numitei „bătălii de la Seattle”, confruntările violente dintre protestatari şi poliţie au împiedicat lansarea unei noi runde de negocieri comerciale globale, susţinută atunci de preşedintele american Bill Clinton.

Pentru o vreme, această mobilizare amplă – o coaliţie între sindicalişti, ecologişti şi activişti anticapitalişti – părea că va reuşi să conteste direcţia globalizării. După criza financiară din 2008, spiritul de protest a revenit în stradă, sub forma mişcării Occupy, care s-a răspândit rapid în marile oraşe ale lumii, punând din nou sub semnul întrebării modelul economic global dominat de capital şi inegalitate.

Statele Unite şi întoarcerea protecţionismului

În Statele Unite, critica la adresa globalizării s-a concentrat tot mai mult asupra consecinţelor interne asupra muncitorilor americani - pierderea locurilor de muncă şi scăderea salariilor. Aceste tensiuni au alimentat cererile tot mai insistente pentru măsuri de protecţionism. Iniţial, această poziţie era promovată de sindicate şi de o parte a politicienilor democraţi, dar, în timp, a fost preluată de cercurile radicale de dreapta, care se opuneau oricărei implicări a organizaţiilor internaţionale, precum Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC). Argumentul lor era simplu: aceste instituţii ar încălca suveranitatea economică a Statelor Unite. Potrivit acestei viziuni, prosperitatea americană putea fi restabilită doar prin stoparea competiţiei străine, în special din partea ţărilor unde salariile mici subminau competitivitatea forţei de muncă americane.  Imigraţia a devenit, de asemenea, o ţintă centrală în acest discurs.

În timpul celui de-al doilea mandat al lui Donald Trump, aceste critici s-au transformat în politici economice şi sociale radicale, cu accente protecţioniste şi izolaţioniste. Taxele vamale, restricţiile comerciale şi retragerea din acordurile multilaterale au devenit instrumente de politică internă. Paradoxal, deşi Trump a cultivat imaginea unui lider puternic pe scena internaţională, acţiunile sale au confirmat ceea ce mulţi analişti observau de ani de zile: secolul american al dominaţiei globale se apropie de sfârşit, iar rolul dolarului ca monedă de referinţă globală începe să fie contestat.

Globalizarea a avut dintotdeauna critici – dar, până de curând, aceştia au venit mai ales dinspre stânga, nu dinspre dreapta.

Chiar şi înainte ca Trump să ajungă pentru prima dată la Casa Albă, în 2017, Statele Unite îşi retrăgeau treptat implicarea din instituţiile economice internaţionale pe care cândva le modelaseră - precum OMC. Între timp, cel mai puternic sector al economiei americane, industria hi-tech, se confruntă cu o presiune tot mai mare din partea Chinei, a cărei economie a depăşit deja SUA după unii indicatori ai PIB-ului. În paralel, tot mai mulţi cetăţeni americani se confruntă cu stagnarea veniturilor, creşterea preţurilor şi o piaţă a muncii tot mai precarizată.

În trecut, când puteri dominante precum Franţa sau Marea Britanie au atins finalul erelor lor de supremaţie globală, tranziţia a produs efecte dureroase şi în afara graniţelor. De această dată însă, într-o lume economică mai interconectată ca niciodată şi fără o putere pregătită să preia conducerea, consecinţele ar putea fi mult mai extinse şi potenţial devastatoare.

Cine ar putea prelua rolul Statelor Unite?

Când vine vorba despre o posibilă succesiune la statutul de putere hegemonică globală, Uniunea Europeană şi China sunt singurii candidaţi cu economii suficient de mari pentru a fi luaţi în considerare. Totuşi, există motive serioase de îndoială că vreunul dintre aceştia ar putea umple golul lăsat de Statele Unite.

În Strategia Naţională de Securitate din 2022, preşedintele de atunci, Joe Biden, descria China drept „singurul competitor cu intenţia de a remodela ordinea internaţională şi cu puterea economică, diplomatică, militară şi tehnologică tot mai mare de a face acest lucru”.

Ironia este că, pe alocuri, succesorul său, Donald Trump, a părut aproape invidios pe controlul strict pe care liderii de la Beijing îl exercită asupra economiei naţionale - şi pe faptul că nu trebuie să dea socoteală în faţa alegerilor sau a limitelor de mandat. Însă tocmai acest model autoritar, lipsit de echilibre juridice şi instituţionale, este principalul obstacol care împiedică China să obţină dominaţia culturală şi politică necesară pentru a deveni lider global credibil în lumea democratică - în ciuda influenţei sale economice tot mai mari în Asia şi Africa.

Pe lângă constrângerile politice, China se confruntă şi cu provocări economice majore. Deşi este deja lider global în producţia de bunuri şi un exportator dominant la nivel mondial, economia chineză rămâne dezechilibrată: sectorul consumului intern este subdezvoltat, piaţa imobiliară este fragilă, multe industrii de stat sunt ineficiente şi supraîndatorate, iar sistemul financiar este limitat de controlul statului. În plus, yuanul (renminbi) nu a reuşit să devină o monedă globală, în ciuda eforturilor susţinute ale Beijingului de a-i internaţionaliza utilizarea.

O scădere accentuată a dolarului ar face importurile mai scumpe pentru consumatorii americani, dar ar putea stimula exporturile. Aceasta este, de altfel, direcţia susţinută de Stephen Miran, preşedintele Consiliului Consultativ Economic al preşedintelui SUA – pe care Trump îl favorizează ca viitor şef al Federal Reserve.

În acelaşi timp, Europa – singurul alt candidat serios la statutul de lider global – este profund fragmentată politic. Ţările mai mici şi mai vulnerabile din estul şi sudul continentului privesc globalizarea cu scepticism, iar diviziunile interne privind migraţia, politica energetică şi războiul din Ucraina fac aproape imposibilă formularea unei viziuni unitare. Dificultatea de a ajunge la un consens între cele 27 de state membre, combinată cu eterna întrebare „cine vorbeşte, de fapt, în numele Europei?”, face improbabil ca Uniunea Europeană, în forma actuală, să poată iniţia sau impune o nouă ordine economică mondială de una singură.

Nici din punct de vedere financiar Uniunea nu se ridică la nivelul Statelor Unite. Deşi dispune de o monedă comună – euro, administrat de Banca Centrală Europeană – sistemul bancar rămâne fragmentat, iar supravegherea se face la nivel naţional. Fiecare stat membru îşi emite propriile obligaţiuni guvernamentale, cu doar câteva excepţii de eurobonduri comune. Această lipsă de coeziune reduce capacitatea euro de a rivaliza cu dolarul ca monedă de rezervă globală şi limitează interesul investitorilor internaţionali de a-l folosi ca alternativă sigură.

Nici perspectivele unei reînnoiri a leadershipului global american nu sunt mai promiţătoare. Politica lui Donald Trump de a reduce taxele, dar în acelaşi timp de a creşte datoria guvernamentală – care a atins acum aproximativ 38 de trilioane de dolari, echivalentul a 120% din PIB-ul SUA – ameninţă stabilitatea economiei mondiale şi capacitatea Americii de a-şi finanţa propriul deficit uriaş.

Deşi Statele Unite nu s-au retras (cel puţin deocamdată) din Fondul Monetar Internaţional (FMI), administraţia Trump a cerut instituţiei să denunţe public surplusul comercial al Chinei, renunţând în acelaşi timp la preocupările privind schimbările climatice. Greer a concluzionat tranşant că America „a subordonat imperativele propriei securităţi economice şi naţionale celui mai mic numitor comun al consensului global”.

Ce s-ar întâmpla dacă s-ar prăbuşi piaţa obligaţiunilor americane?

Istoricii economiei sunt de acord că crizele financiare sunt endemice în istoria capitalismului global, iar frecvenţa lor a crescut constant de la începutul perioadei de „hiper-globalizare” din anii ’70. De la criza datoriilor din America Latină în anii ’80 la criza valutară asiatică din anii ’90 şi până la prăbuşirea pieţei bursiere americane a companiilor dotcom la începutul anilor 2000, asemenea şocuri au devastat periodic economii şi regiuni întregi.

Astăzi, cel mai mare risc sistemic este colapsul pieţei obligaţiunilor americane, fundamentul pe care se sprijină întregul sistem financiar global. Această piaţă este implicată în aproape 70% dintre tranzacţiile financiare internaţionale derulate de bănci şi instituţii financiare. Cu o valoare de peste 30 de trilioane de dolari, obligaţiunile emise de Trezoreria SUA au fost considerate mult timp un refugiu, garantat de banca centrală americană – Federal Reserve.

Nervozitatea de pe piaţa obligaţiunilor americane a început deja să se transmită pe pieţele financiare internaţionale, alimentând temeri că o eventuală prăbuşire ar putea declanşa o criză bancară comparabilă cu cea din 2008.

Însă, tot mai mult, în această piaţă s-a infiltrat ceea ce economiştii numesc „sistemul bancar din umbră” – un sector nereglementat, care a ajuns să fie mai mare decât sistemul bancar global reglementat. Fondurile de investiţii private (private equity), fondurile speculative (hedge funds), fondurile de capital de risc şi fondurile de pensii gestionează sume uriaşe fără a fi supuse aceloraşi reguli ca băncile comerciale – nu sunt obligate să menţină rezerve şi operează adesea cu niveluri ridicate de îndatorare.

Nervozitatea de pe piaţa obligaţiunilor americane a început deja să se transmită pe pieţele financiare internaţionale, alimentând temeri că o eventuală prăbuşire ar putea declanşa o criză bancară comparabilă cu cea din 2008. Tranzacţiile complexe şi efectul de levier ridicat folosit de aceste instituţii nonbancare le fac extrem de vulnerabile în cazul unei corecţii bruşte.

Investitorii care cumpără obligaţiuni americane sunt tot mai îngrijoraţi de planurile administraţiei Trump de a creşte şi mai mult deficitul bugetar pentru a finanţa reducerile de taxe – ceea ce ar putea duce datoria naţională a SUA de la 120% din PIB în 2025 la 134% până în 2035. Dacă această strategie va submina încrederea investitorilor şi va duce la refuzul de a mai cumpăra obligaţiuni americane, valoarea acestora ar putea să se prăbuşească, iar dobânzile – în SUA şi la nivel global – să explodeze.

Guvernatorul Băncii Angliei, Andrew Bailey, avertiza recent că situaţia actuală „are ecouri îngrijorătoare ale crizei financiare din 2008”. În acelaşi ton, şefa FMI, Kristalina Georgieva, a recunoscut că „posibilitatea prăbuşirii pieţelor private de credit” este una dintre temerile care „nu o lasă să doarmă noaptea”.

Un scenariu şi mai periculos ar apărea dacă problemele din piaţa obligaţiunilor americane ar provoca o depreciere abruptă a dolarului. Moneda care funcţionează ca „ancoră” a sistemului financiar global şi-ar pierde statutul de activ sigur, determinând tot mai mulţi investitori şi guverne să-şi retragă fondurile din titlurile de stat americane.

O scădere accentuată a dolarului ar face importurile mai scumpe pentru consumatorii americani, dar ar putea stimula exporturile. Aceasta este, de altfel, direcţia susţinută de Stephen Miran, preşedintele Consiliului Consultativ Economic al preşedintelui SUA – pe care Trump îl favorizează ca viitor şef al Federal Reserve.

Un exemplu recent al efectelor pe care le poate avea destabilizarea pieţei obligaţiunilor s-a văzut în Marea Britanie, în 2022, când premierul Liz Truss, cel mai efemer lider din istoria modernă a Regatului Unit, a anunţat reduceri masive de taxe fără acoperire bugetară. Rezultatul: obligaţiunile britanice (gilts) s-au prăbuşit, dobânzile au explodat, iar Banca Angliei a fost nevoită să intervină cu un pachet de salvare de 60 de miliarde de lire sterline pentru a preveni colapsul fondurilor de pensii.

Dacă un scenariu similar s-ar produce pe piaţa obligaţiunilor americane, consecinţele ar fi incomparabil mai grave. Iar tot mai mulţi economişti se tem că, într-o asemenea situaţie, guvernul SUA nu ar putea – şi poate nici nu ar vrea – să intervină pentru a limita pagubele.

O lecţie veche pentru o lume nouă

Istoria globalizării din ultimele patru secole arată că prezenţa unei superputeri globale – cu toate defectele şi abuzurile ei – a adus, paradoxal, un anumit grad de stabilitate economică într-o lume plină de incertitudini. Atunci când există un centru de greutate economic şi politic, regulile jocului sunt mai clare, iar crizele pot fi gestionate mai rapid.

Prin contrast, una dintre lecţiile fundamentale ale istoriei este că revenirea la politici mercantiliste, în care fiecare stat încearcă să-şi asigure pentru sine resursele esenţiale şi să le refuze rivalilor, nu duce la prosperitate, ci la conflict permanent. Diferenţa este că, de data aceasta, trăim într-o lume cu peste 10.000 de arme nucleare, iar o greşeală de calcul, amplificată de neîncredere şi instabilitate, ar putea avea consecinţe fatale.

Provocările care urmează sunt uriaşe. Slăbiciunea instituţiilor internaţionale, viziunile limitate ale guvernelor şi decalajul tot mai mare dintre cetăţeni şi clasa politică nu lasă loc pentru prea mult optimism. Iar într-o lume fără încredere, fără coordonare şi fără lideri reali, întrebarea care rămâne este dacă economia globală mai are, cu adevărat, cine s-o ţină în echilibru.   

Traducere şi adaptare: Oana Ioniţă