Trăim într-o lume în care războaiele, crizele umanitare, sărăcia extremă şi dezastrele climatice ne ajung în buzunar, în format vertical, cu sunet care e în trend şi durată de maximum 60 de secunde. Le consumăm între două story-uri şi o notificare de la bancă. Şi, fără să ne dăm seama, ele nu mai sunt evenimente care cer reacţie, ci conţinut care cere atenţie - pentru câteva secunde.

Problema nu este că nu ştim. De fapt, ştim mai mult ca oricând. Vedem imagini reale, brute, nefiltrate. Vedem copii scoşi de sub dărâmături, coloane de refugiaţi, oraşe distruse. Le vedem la rezoluţie mare, cu martori direcţi, cu explicaţii – pe fiecare platformă de social media, în fiecare publicaţie online de ştiri. Şi totuşi, ceva nu se mai leagă. Emoţia nu mai duce nicăieri, în cele mai multe cazuri.

Platformele pe care le folosim nu fac diferenţa între o tragedie şi un trend. Algoritmul nu are „conştiinţă”. Pentru el, un clip cu un bombardament şi unul cu o reţetă virală sunt egale, dacă generează engagement. Aşa ajung să coexiste pe ecranele telefoanelor noastre - fără ruptură, fără pauză, fără spaţiu pentru procesare. Totul e un flux continuu, neted, din ce în ce mai uşor de digerat. Consumăm problemele  fragmentat.

Le vedem fără context. Le simţim fără continuitate. Şi, foarte important, le trăim fără consecinţe. După ce închidem aplicaţia, lumea noastră rămâne, în mare parte, neschimbată. Frigiderul e plin. Internetul merge. Cafeaua de specialitate e tot pe biroul nostru. Nu e de mirare că tragediile încep să ne pară mai mult ficţiune. Le vedem des, dar nu ne ating direct. Iar creierul nostru, bombardat constant cu stimuli, învaţă să se protejeze.

Nu mai reacţionează la tot pentru că ar fi imposibil să o facă (şi în acelaşi timp să poţi rămâne complet funcţional la job, acasă etc). Şi de asta fiecare ne-am creat propriile noastre bule în care putem să funcţionăm în continuare – cu burnout, suparasaturaţi informaţional, dar măcar funcţionali în societate. De multe ori, reacţia noastră se reduce la gesturi mici, simbolice. Un like. Un share. O inimioară. Nu sunt inutile, dar sunt insuficiente. Şi, mai grav, ne pot păcăli că „am făcut ceva”. Că ne-am implicat. Că ne-am îndeplinit datoria morală.

După care mergem mai departe. Suntem prima generaţie care asistă la aproape tot ce se întâmplă în lume, în timp real, fără să fie obligată să facă ceva. E un privilegiu toxic. Vedem tot, fără să fim implicaţi structural în nimic. Mai e ceva: multe dintre aceste probleme par imposibil de rezolvat la nivel individual. Ce poţi face tu, concret, pentru un conflict la mii de kilometri distanţă? Pentru o criză economică globală? Pentru schimbările climatice? Neputinţa se adună.

Şi, ca să nu ne frângă, ne retragem emoţional înapoi în bula noastră. Pentru că fiecare are câte o problemă, câte o factură de plătit, responsabilităţi faţă de apropiaţi. Aşa a apărut de fapt această distanţă dintre mine (ca individ) şi restul lumii. Aşa se construieşte bula, ca o formă de autoapărare. Ne concentrăm pe ce e mic, controlabil, familiar. Pe viaţa noastră. Pe problemele noastre. Restul e pentru organizaţiile internaţionale, pentru NATO, pentru UE de rezolvat. Sunt conştientă că ne pasă în continuare – dar mai ştim cum să ne pese fără să ne distrugem emoţional, să ne consumăm şi să credem că lumea e fără speranţă? Suntem capabili să transformăm informaţia în responsabilitate, nu doar în consum?  

Oana Ioniţă este Social Media Manager, BUSINESS Magazin, Ziarul Financiar, DA Premium