De oriunde începem demersurile tot acolo ajungem, la relaţii. Uneori am impresia că ne repetăm, când de fapt noi aprofundăm, în diferite forme, lecţiile necesare devenirii noastre.

Tipul de îngrijorare sau neajuns de la care pleacă discuţiile şi apoi se concretizează în proiecte ţine de eficienţă, responsabilitate şi, desigur, profitabilitatea businessurilor. Privirile, priceperea şi instrumentele de măsurare se apleacă asupra proceselor, fluxurilor, procedurilor, structurilor şi se amestecă cu oamenii. Cei din branşa mea ştiu cât de frecventă este capcana confuziei rolului cu omul. Deseori auzi numele unei persoane şi vizualizezi complexitatea modului în care îşi face simţită prezenţa în organizaţie atunci când defineşti un post din organigramă. Ceea ce este nevoie să observam lucid este punctul unde rolul şi-a atins limitele şi omul şi le-a depăşit. De aici începe povestea îndrăgită de toata lumea despre plusvaloarea individului care îşi poartă haina postului ocupat, despre minunatul leadership atât de dorit de toată lumea, dar şi despre multe alte aspecte care contribuie la un context favorabil, sau dimpotrivă, neprielnic fructificării potenţialului unei persoane, oricât de perfecte ar fi procesele. 

Când folosim metafore de tipul „omul potrivit la locul potrivit şi/sau la momentul potrivit” ştim exact la ce ne gândim, că e şi o picătura de noroc la mijloc.

Imaginea care ilustrează idealul este cea a unui pod care are picioarele calculate atât din punctul de vedere al rezistenţei structurii, cât şi al materialului potrivit, pentru a-l susţine. Când folosim metafore de tipul „omul potrivit la locul potrivit şi/sau la momentul potrivit” ştim exact la ce ne gândim, că e şi o picătura de noroc la mijloc. Dar şi pentru asta avem o vorba românească, care spune că „norocul şi-l mai face şi omul cu mâna lui”. Trecând de la zicale la vremurile actuale, traducem şi adaptăm cele de mai sus prin contextele construite de oameni pentru oameni. Pe vremuri se glumea amar pe seama „relaţiilor” care îţi facilitau drumul către locurile de muncă dorite. Astăzi ştim că putem să dăm referinţe pe bune pentru persoanele pe care chiar le cunoaştem garantând competenţele lor profesionale si calităţile lor umane. Care este punctul de reuniune al celor două paradigme, priceperea profesională şi felul de a fi al omului, nimeni nu poate să spună. Sunt momentele din întâlnire când ştii că mai departe de cifrele realizate, alte componente din exerciţiul interlocutorului tău au făcut diferenţa. Iar despre aceste lucruri vorbesc ceilalţi, sau se duce vorba. Bine, vorba se duce şi când sunt aspecte neplăcute, chiar cu o viteză mult mai mare. Aşadar, relaţiile interumane sunt cele care duc recomandările către cine trebuie, când trebuie, sau dau de ştire celor care au nevoie să fie protejaţi de evenimente nedorite. Să fii om e lucru mare, mai spune o vorbă. De la acel om poţi învăţa şi tot el este mereu deschis să deprindă lucruri noi, sau să afle detaliile atât de necesare unui proces desăvârşit. Am alunecat cu povestea pe malul preferat, acela al relaţiilor interumane, dar nu vreau sa uitam necesitatea relaţiilor tranzacţionale. Am auzit în diverse contexte de viaţă despre limite, că este important să le facem cunoscute, dar mai ales să le conştientizăm. În proiectele pe care le derulez, le compar cu regulile casei, care par de bun simţ pentru cei care au construit-o şi o locuiesc, dar trebuie comunicate oaspeţilor. Respectul pentru gazde şi atenţia la regulile lor fac ca vizita să fie plăcută şi să-ţi doreşti să revii sau chiar să convieţuieşti cu acei oameni. Tot aşa şi în organizaţii. Relaţiile tranzacţionale păstrează curăţenia relaţiilor interumane în care punem respectul faţă de om. Dar revenind la imaginea celor două picioare, avem nevoie ca ele să fie egale, la fel de solide şi la fel de bine îngrijite. Deteriorarea oricăruia dintre ele destabilizează construcţia.

Respectul pentru gazde şi atenţia la regulile lor fac ca vizita să fie plăcută şi să-ţi doreşti să revii sau chiar să convieţuieşti cu acei oameni. Tot aşa şi în organizaţii. Relaţiile tranzacţionale păstrează curăţenia relaţiilor interumane în care punem respectul faţă de om.

Am întâlnit multe companii extrem de bine procedurate, dar unde relaţiile interumane păreau paralizate, sau măcar anchilozate, scoase periodic din amorţeală de câte un team building sau petrecerea de Crăciun unde un pahar cu ceva alcool dezinhiba gradele de subordonare şi făceau să dispară până luni dimineaţa cotarea posturilor (ştiţi voi, N-1, -2 etc.), când oamenii sunt de fapt tot oameni dacă îi iei la bani mărunţi. Am cunoscut şi firme deloc bine structurate care trăiau nostalgice vremurile de la începuturi, îndrăgostiţi de entuziasmul de atunci, dar blazaţi de relaţiile îndelungate neformalizate. Nici aşa nu e bine, o să spuneţi, şi aveţi dreptate. Între aceste extreme avem grade de evoluţie organizaţională, de tranziţie din faza de energie în cea de management directiv, de care ne eliberăm pentru a ne evidenţia performanţele individuale şi într-un final cu happy-end trăim recompensa efortului comun şi a performanţei echipei. Aţi recunoscut cu siguranţă curba performanţei pe care Sir John Whitmore ne-a lăsat-o spre reflecţie şi exerciţiu. Niciuna dintre aceste faze, odată depăşită, nu-ţi garantează că nu te vei întoarce la ea, sau vei rămâne acolo, pentru că acesta este procesul continuu şi necesar pentru a face lucrurile cum se cuvine. Adică mereu cu grijă la ambele picioare, aducând la zi relaţiile tranzacţionale şi păsându-ţi de oamenii care operează cu procedurile în structurile lor. Charles Handy, a cărui carte „Elefantul şi puricele” mi-a întărit credinţa că oamenii fericiţi sunt cei care îţi asigură profitabilitatea businessului, spune la fel de limpede în „The Second Curve“ că intervenţia este necesară nu când ai ajuns la fundul sacului, ci constant, pe măsură ce consumi din el.  Nu ştiu vreun acţionar, CEO sau altă persoană cu responsabilităţi complexe care să nu împărtăşească experienţe mai bune sau mai puţin fericite despre etapele prin care a trecut businessul său în timp ce căuta soluţii. Mereu. Pare că trăieşte în paradigma „never ending story” şi chiar aşa şi este. Pentru ca nu-ţi permiţi niciodată să nu-ţi pese de cum faci lucrurile sau de cei cu care le faci.

Nu ştiu vreun acţionar, CEO sau altă persoană cu responsabilităţi complexe care să nu împărtăşească experienţe mai bune sau mai puţin fericite despre etapele prin care a trecut businessul său în timp ce căuta soluţii. Mereu. Pare că trăieşte în paradigma „never ending story” şi chiar aşa şi este. Pentru ca nu-ţi permiţi niciodată să nu-ţi pese de cum faci lucrurile sau de cei cu care le faci.

În căutarea rezolvărilor, a CUM-ului, întrebarea esenţială din procesele de dezvoltare continuă prin coaching, care închide bucla spre obţinerea rezultatelor după ce ţi-ai răspuns la CE, DE CE, CÂND şi alte întrebări simple, îmi place să împărtăşesc cu cei pe care îi însoţesc dovezile ştiinţifice care stau la baza argumentelor. Curiozitatea se alimentează cu un cocktail de dopamină şi noradrenalină pe care îl consumam cu plăcere în căutarile noastre. Iar  relaţiile interumane sunt rezultatul unor combinaţii de neurotransmiţători sociali care dau sens activităţii din sesiunile de brainstorming sau şedinţele de rezolvare a situaţiilor de criză. Momentele în care simţim că ne putem sprijini  fără ezitare unii pe alţii în găsirea soluţiilor nu mai au legătura doar cu know-how-ul participanţilor, ci mai ales cu disponibilitatea acestora de a-l pune la lucru alături de ideile şi priceperea celorlalţi membri ai echipei. Acesta este momentul „magic” în care grupul se transformă în echipa, emoţiile trăite împreună (desigur plăcute) devenind un liant care poate fi oricând reactivat atunci când creierul recunoaşte situaţii similare. Ştim ce am simţit, ce am trăit împreună chiar şi fără elixirul eliberator al unui pahar de alcool, iar aceste emoţii garantează eficienţa întregului lăsând în urma competiţia dintre performerii individuali. Oricât de mult ţi-a plăcut să-ţi reaminteşti conceptele pe parcursul citirii articolului, ce este mai valoros in urma acestei lecturi este retrăirea unei situaţii experimentate de tine  în acest mod. Cu siguranţă toţi avem o asemenea experienţă, şi mai ales, toţi ne dorim să o repetăm.