Cred ca se implinesc de-acum 15 ani de cand scriam ca in cateva zeci de ani Europa va deveni un continent colorat, dar ca acest proces va costa lacrimi si sange.

Nu eram un profet, ci pur si simplu un om de bun-simt care se raporteaza des la istorie, convins ca de multe ori poate intelege ce s-ar putea intampla invatand lucrurile care s-au intamplat. Fara a ma gandi la atentatele teroriste, imi ajunge sa vad ce anume infierbanta spiritele in aceste zile. In Franta, un profesor de liceu *) scrie lucruri foarte critice cu privire la religia musulmana si ajunge in pericol de moarte. La Berlin se scoate de pe afis un spectacol cu "Idomeneu" de Mozart in care apar nu doar capetele taiate ale lui Isus si Buddha, ci si cel al lui Mahomed. Nu mai vorbesc de Papa care, in fond, la varsta lui trebuia sa inteleaga ca exista o diferenta intre un curs universitar tinut de un profesor oarecare si discursul unui pontif transmis de toate televiziunile si, ca atare, probabil ca ar fi trebuit sa fie putin mai precaut (dar, cu siguranta, aceia care ce au folosit ca pretext o referinta istorica incercand sa declanseze un nou razboi al religiei nu se numara printre cei cu care as vrea sa ies la cina).

Despre cazul profesorului Robert Redeker, Bernard Henry Levy a scris un frumos articol (aparut in Corriere della Sera din 4 octombrie): poti sa dezaprobi in totalitate modul lui de a gandi, dar trebuie sa-i aperi dreptul de a-si exprima liber opinia cu privire la religie, iar in fata santajului nu se poate ceda. Legat de cazul "Idomeneu", in acelasi numar al Corriere della Sera, Sergio Romano scrie ceea ce eu incerc sa reiau in termeni proprii, de care el nu este responsabil: daca un regizor bolnav dupa noutati pune in scena o opera de Mozart incluzand in ea capetele taiate ale unor fondatori de religii, in timp ce lui Mozart nici prin cap nu-i trecea asa ceva, minimum ce poti face este sa-l iei la suturi, dar din ratiuni estetice si filozofice, dupa cum tot picioare in fund ar merita sa capete si acei regizori care pun in scena Oedip Rege cu personajele imbracate in haine moderne. Dar iata ca in aceeasi zi, in cotidianul La Repubblica, un muzician precum Daniel Barenboim, desi se intreaba pe buna dreptate daca este in spirit mozartian sa te hazardezi in asa o montare, face apel la drepturile artei.

Cred ca prietenul meu Daniel ar fi de acord cu deplangerea faptului ca, in urma cu ceva ani, a fost criticata (sau interzisa) montarea "Negutatorului din Venetia" de Shakespeare, pe motiv ca era cu siguranta inspirata de un antisemitism comun la acea vreme (si chiar mai devreme, de la Chaucer incoace), dar care ne prezinta in Shylock un caz uman si demn de mila. Dar iata cu ce ne confruntam acum: cu frica de a deschide gura. Amintind si ca aceste tabuuri nu pot fi puse toate pe seama fundamentalistilor musulmani (cu a caror susceptibilitate nu-i de glumit), ci au fost initiate de ideologia lui "politically correct", in sine inspirata din sentimente de respect fata de toata lumea, dar care de-acum ii impiedica pe oameni, cel putin in America, sa spuna bancuri cu evrei, musulmani, cu persoane cu disabilitati nu mai zic, dar nici cu scotieni, genovezi, belgieni, politisti, pompieri, gunoieri sau eschimosi (care nu ar trebui numiti astfel, dar pe care daca ii numesc cum si-ar dori ei, n-ar mai intelege nimeni despre ce vorbesc). In urma cu 20 de ani predam la New York si, pentru a arata cum se analizeaza un text, am ales aproape la intamplare o povestire in care (intr-un singur rand) un marinar cu limbajul colorat descria sexul unei prostituate, "mare precum mila lui..." si am pus puncte-puncte in locul numelui unei divinitati. La final am fost abordat de un student evident musulman care, in mod respectuos, mi-a reprosat ca i-am insultat religia. I-am raspuns, desigur, ca eu nu am facut decat sa citez vulgaritatea altuia, dar ca oricum imi cer scuze. Ziua urmatoare am introdus in discursul meu o aluzie deloc respectuoasa (chiar daca hazlie) la un personaj inscris in Panteonul crestin. Toti au inceput sa rada, iar studentul respectiv s-a alaturat veseliei generale. L-am luat de brat si l-am intrebat de ce insultase religia "mea". Apoi am incercat sa-i explic diferenta dintre a face o gluma si a lua numele lui Dumnezeu in deradere. Si-a cerut scuze si sper ca a inteles. Ceea ce probabil nu a inteles este extrema toleranta a lumii catolice, avand in vedere ca intr-o "cultura" a blasfemiei, in care un om cu frica lui Dumnezeu poate defini instanta suprema cu adjective de nereprodus, cine ar mai putea sa se scandalizeze de ceva?

Dar nu toate raporturile din sistemul de invatamant pot fi pacifiste si civilizate precum cea pe care am avut-o cu studentul meu. In general e mai bine sa-ti tii gura. Insa ce se va intampla intr-o cultura in care, din teama de a nu comite o gafa, nici invatatii nu vor mai indrazni sa se refere (spre exemplu) la un filozof arab? Ar rezulta o "damnatio memoriae", stergerea prin tacere a unei respectabile culturi diferite. Si nu ar fi de niciun folos cunoasterii si intelegerii reciproce.

 

Umberto Eco este autorul romanelor "Baudolino", "Numele trandafirului" si "Pendulul lui Foucault". Puteti citi urmatorul comentariu al lui Umberto Eco in editia BUSINESS Magazin care apare pe 29 noiembrie.

 

Traducerea si adaptarea de Cecilia Stroe

 

---

*) Robert Redeker - publicist si profesor de filozofie la un liceu dintr-o suburbie a orasului Toulouse. La 19 septembrie 2006, a publicat in Le Figaro textul "Cum ar trebui sa reactioneze lumea libera la intimidarile islamiste?", care i-a atras amenintari cu moartea din partea gruparilor extremiste musulmane. Redeker a fost silit sa-si paraseasca domiciliul, scoala unde profesa si sa se ascunda.