Manet. N-ar mai fi prea multe de spus, sincer: semnează "Dejunul pe iarbă" sau "Olympia", ambele din categoria "de văzut musai" pentru toată lumea cât de cât cu minţile ordonate, dar şi fâşii excepţionale de viaţă - "Le Bar aux Folies-Bergère", "Chez le Pere Lathuile" sau "En Bateau". Alăturat este "Le vieux musicien", cea mai mare pânză, din punct de vedere al dimensiunilor, pictată de Manet. Şase personaje, dintre care se disting muzicianul, Jean Lagarne, şeful unui grup de lăutari ţigani, băieţelul care ne aminteşte de "Pierrot" al lui Watteau şi insul cu pălărie, băutor de absint într-un tablou mai vechi al lui Manet; specialiştii vorbesc de influenţele picturii spaniole şi a lui Gustave Courbet, cel cu scandaloasa "L'Origine du monde". Dar nu acesta este subiectul poveştii.

Ideea este aşa: Manet a murit. Văduva sa cerea 5.000 de franci pe "Bătrânul muzicant", dar cumpărătorii nu au apărut ani de-a rândul. A venit în schimb nevasta unui potentat local, consilier general de Sena, care i-a oferit 1.500 de franci doamnei Manet, pentru un fragment din tablou, cei doi băieţi de lângă muzician. Văduva ezită, iar vizitatoarea creşte suma la 2.000 de franci. Ia tăcerea văduvei drept o încuviinţare, pune mâna pe un foarfec şi se îndreaptă spre tablou. Ridică tăişul, dar văduva se trezeşte brusc şi exclamă: "Nu, nu, am impresia că îmi asasinaţi bărbatul!...".

Văduva Suzanne Manet nu a mai fost la fel de fermă în privinţa "Execuţiei împăratului Maximilian al Mexicului", o temă istorică pe care Manet a pictat-o de mai multe ori - variante există la Paris, la Copenhaga, la Boston şi, bucăţi, la Londra. De ce bucăţi?

Din cauza familiei, desigur, care a ţinut tabloul într-o debara şi, pentru a eficientiza, desigur, actul de creaţie al maestrului, au decis să-l marketeze, tot cu foarfeca. Partea cea mai mare din tablou ajunge la un negustor de artă, Ambroise Vollard, care constată lipsurile din tablou şi defectele pricinuite de depozitarea în debara şi îl duce la un restaurator. Acesta se cruceşte: abia terminase de refăcut un sergent pictat de Manet, care se potrivea de minune cu restul.

Dar sergentul aparţinea pictorului Degas, care, aflând de barbarie, are o izbucnire nervoasă. Degas cumpără şi restul tabloului şi îi cere lui Vollard să meargă la văduvă pentru picioarele sergentului (cel care îşi încarcă arma, dacă aveţi răbdare să cautaţi pe Google) şi o parte din nefericitul împărat şi grupul său.

Marketarea şi eficientizarea n-ar fi fost depline dacă n-ar fi intervenit imbecilitatea, desigur, pentru că bucăţile de pânză au fost folosite, cum altfel?, la aprins focul. Opera maestrului trebuie folosită la maxim.

Degas a lipit fragmentele pe care le avea pe o pânză mare, dar după moartea sa tabloul ajunge la Londra, unde este descompus din nou şi fiecare fragment înrămat. Toate fragmentele sunt expuse la Tate Gallery.

Finis coronat opus.