Cătălin Olteanu, CEO la Elemaster Electronic Technologies: Renunţăm de bună voie la competiţie

Autor: Cătălin Olteanu Postat la 28 februarie 2024 1296 afişări

Ca manager, poate cel mai des m-am întrebat cum aş putea să motivez oamenii din subordine să realizeze ceea ce trebuie să facă. Nu ce au chef să facă, ci ceea ce trebuie să facă. Dacă acum 25 de ani să faci management în România era relativ simplu, pentru că şomajul era atât de ridicat încât nimeni nu îşi risca jobul, iar motivaţia principală era chiar păstrarea locului de muncă, ei bine, situaţia s-a schimbat mult.

Acum 25 de ani legislaţia nu era aşa de protectivă cu angajatul, iar coada pe care o făceau cei ce îşi căutau loc de muncă lăsa managerului puteri discreţionare. La ora aia, să faci management performant nu stătea în capacitatea de a conduce oamenii, ci în aceea de a identifica direcţia corectă în care să îi duci. Pentru că dacă managerul nu lua deciziile corecte, ajungea să îi ducă pe cei pe care îi conducea să îngroaşe rândul celor care îşi căutau de lucru. Managerii buni reuşeau să îşi aleagă echipele, să-i selecteze pe cei mai potriviţi şi să conducă aceste echipe spre succes. Cei slabi puneau doar presiune pe echipe şi dădeau vîna pe alţii pentru rezultatele slabe, continuând să îşi terorizeze subalternii.

Pe de altă parte, resursa umană era mult mai competitivă. Tinerii erau motivaţi să înveţe, să crească, să ajungă în management, să fie ei cei ce decid în locul celor care decid pentru ei. În plus, şomajul ridicat nu le oferea zone de confort. Părinţii se băteau, la rândul lor, pentru un job stabil care să le ofere posibilitatea să îşi plătească facturile.

O altă componentă care făcea diferenţa venea din zona antreprenoriatului. Cei care au avut curajul să se lanseze în afaceri nu aveau modele de la care să se inspire. Antreprenorul era capabil să crească afacerea atât de mult cât ducea capacitatea managerială a celui ce a început afacerea. Capacitatea de creştere a afacerii depindea la fel de mult de viziunea şi curajul celui ce a riscat.

Vremurile erau grele şi oamenii erau obligaţi să fie puternici. L-aş putea cita pe G. Michael Hopf, care a lăsat în cartea „Those Who Remain” un citat memorabil: „Vremurile grele creează oameni puternici. Oamenii puternici creează vremuri bune. Vremurile bune creează oameni slabi. Iar oamenii slabi creează vremuri grele”. Ei bine, în timp oamenii puternici de atunci au creat vremuri mai bune, şomajul a început să dispară, chiar a ajuns în unele zone la minus, adică am ajuns să avem mai multe locuri de muncă disponibile decât populaţie activă.

Întregul proces de management a suferit schimbări. Managerii care dădeau oamenii afară fără discernământ au ajuns să se trezească singuri, pentru că oamenii  i-au părăsit, au ales alte firme unde erau trataţi mai bine. Legislaţia a început să sufere la rândul ei modificări şi să devină din ce în ce mai suportivă pentru angajaţi. Dacă în trecut managerul putea să pedepsească fără discernământ sau să dea afară oamenii doar pentru că aşa voia „muşchii lui”, lucrurile s-au schimbat şi cei conduşi au început să aibă mai multe drepturi. Au început chiar să poată decide dacă îşi mai vor managerul sau nu.

Tendinţa generală a dus spre o zonă de confort a angajaţilor. Managementul a început să se cearnă. După principiul lui Darwin, nici cel mai puternic şi nici cel mai inteligent nu sunt cei care supravieţuiesc, ci cei care se adaptează, iar managerii au început să se adapteze la nouă ordine sau şi-au pierdut locul de muncă în favoarea celor care s-au adaptat mai bine. Cei din management au început să înveţe cum să îşi motiveze oamenii că să facă ceea ce li se cere. Cei implicaţi în conducerea firmelor au trebuit să înveţe ce înseamnă să lucrezi cu oamenii care tind spre zona de confort.

Provocările de astăzi vin din zona vremurilor bune. Pentru că şomajul este redus, resursa umană se poate reorienta destul de uşor spre alte firme, spre alte culturi organizaţionale. Asta înseamnă că dacă nu ştii să ţi-i apropii, să îi motivezi pe cei buni, îi vei pierde. Pentru că vor pleca spre oferte mai bune. Sau spre promisiuni mai bune. Migrarea personalului este relativ facilă, iar ofertele destule. Probabil că singurul lucru care ţine sub control viteza migraţiei vine din zona salarizării, pentru că în cele din urmă salariile sunt limitate de un buget, care la rândul lui este limitat de vânzări, de preţul cu care produsele sau serviciile sunt vândute. Adică în cele din urmă clientul este cel ce limitează aceste salarii. În contrapartidă, pe acelaşi salariu, de ce să nu beneficiezi de un mediu de lucru mai bun?

Cealaltă faţă a monedei vine din zona protecţiei sociale. Din ce în ce mai des văd manageri exasperaţi de relaţii toxice cu subalterni care ştiu să se acopere cu legislaţie şi proceduri. Deşi oamenii produc mai mult pagube decât valoare adăugată, sunt protejaţi. Iar dacă managerul exasperat face greşeala să îi certe în vreun mod considerat deplasat, respectivii vor fi ofensaţi şi vor apela la managerul de HR pentru a li se face dreptate. De ceva vreme a început fie vizibilă o tendinţă internaţională în care drepturile angajaţilor: nevoile lor primează. Şi este normal să fie aşa, atât timp cât este din ce în ce mai greu să găseşti aceşti angajaţi, într-o lume în care şomajul este foarte redus.

Prin comparaţie, momentul în care şi copiii şi părinţii luptau pentru un loc de muncă este foarte diferit faţă de momentul actual. Pe de-o parte părinţii care au trăit vremuri mai dificile încearcă să îşi protejeze urmaşii de acele greutăţi, fără să înţeleagă că procedând aşa le răpesc şansa de a fi competitivi.

Pe de altă parte, majoritatea celor din generaţia care ar trebui să preia comanda a devenit leneşă. Aflaţi în zona de confort, îşi doresc maxim de rezultate cu minim de efort. Societatea de astăzi chiar lasă iluzia că se pot obţine rezultate maxime cu minim de efort.

Dacă mă uit în urmă, acum 25 de ani eram „flămânzi”. Eram dispuşi să facem sacrificii pentru a ne ridica, pentru a obţine recunoaşterea celor din vest, pentru a putea concura cu ei. Şi eram disperaţi să învăţăm de la ei şi să îi concurăm sau chiar să îi întrecem, pentru că ei erau deja în zona de confort. Tot în perioada aia, China îşi deschidea porţile spre capitalism. Când am fost prima dată în China, erau mult în urmă noastră. Când am fost ultima dată, deja ne depăşeau. Ce mi s-a părut semnificativ a fost paralela între şcoală şi capacitatea managerială. Ca o comparaţie, în China învăţământul are încă acea latură în care profesorii au putere asupra elevilor, în care elevii muncesc ca să demonstreze ce pot, în care elevii participă la concursuri şi se decide cine este cel mai bun. Noi însă, am copiat modelul occidental. Renunţăm de bună voie la competiţie, ca să nu scoatem din zona de confort un copil care nu are rezultatele dorite. Societatea se îndreaptă spre momentul în care confortul şi protecţia celor care nu pot concura vor duce la o lipsă de competitivitate care ne va pune în dificultate. Pentru manageri va fi din ce în ce mai dificil să conducă echipe total dezinteresate de rezultate. Cei ce ar trebui să se lupte pentru reuşita firmei încep să aibă minim de implicare. Este din ce în ce mai perceptibilă atitudinea noii generaţii care trăieşte „vremuri bune” şi nu se gândeşte că acestea s-ar putea termina. Cumva sunt total nepregătiţi pentru o potenţială criză care bate la uşă.

O latură interesantă vine şi din lupta anticonsumism care vine tot din zona de confort. Consumismul sau consumerismul au fost definite drept componentă a dezvoltării economice. Pentru cei ce nu ştiu, după ce s-a încheiat al doilea război mondial, lumea a trăit o perioadă de creştere economică. Cam tot ce se producea se şi vindea / cumpăra, pentru că lumea avea nevoie de produsele respective. Apoi cererea şi oferta s-au egalat, iar în timp oferta a devenit mai mare decât cererea. Consumismul a apărut ca o nevoie. Ce se produce să se şi consume, iar societatea să aibă nevoie în permanentă de lucruri noi, care să justifice producţia. Fără consumism, producţia nu îşi are sens, fără producţie nu mai există salariaţi şi salarii, iar întreaga economie se contractă.

În concluzie, la ora asta noi suntem deja în zona de confort şi din păcate modelele pe care alegem să le urmăm nu sunt cele mai competitive, ci din contră, cele mai periculoase. Din păcate oricâte semnale de alarmă ar trage cei care văd pericolul, fiecare va spera că nu va fi afectat. În cele din urmă, istoria se va repeta. Petrecerea se va încheia, vremurile grele vor reveni, iar cei care astăzi beneficiază de confort se vor adapta sau vor suferi.  

Urmărește Business Magazin

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.bmag.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi in această pagină.