România viitorului nu e doar o temă de campanie, ci o ecuaţie demografică tot mai presantă. Până în 2040, ţara ar putea pierde milioane de locuitori, iar structura populaţiei s-ar putea schimba radical. Nu e un scenariu inevitabil, ci unul care depinde de alegerile pe care le facem azi – în educaţie, migraţie, politici sociale şi investiţii în oameni. Tocmai de aceea, BUSINESS Magazin propune câteva ipoteze pentru cum ar putea arăta România peste 15 ani, pornind de la realităţile demografice actuale şi de la viziunile celor care studiază aceste fenomene în profunzime.

În timp ce candidaţii la alegerile prezidenţiale din 2025 promit o Românie „mai bună pentru toţi”, realitatea statistică proiectată pentru 2040 spune o poveste diferită – una în care „toţi” înseamnă cu 1 până la peste 2 milioane de oameni mai puţini.

România se micşorează, îmbătrâneşte, se fragmentează geografic şi economic, iar decalajul dintre centrele mari şi regiunile sărace riscă să devină ireversibil. Dincolo de buletinele de vot şi strategiile pe termen scurt, ţara are nevoie de un plan pentru un viitor în care forţa de muncă activă va fi subţiată, comunităţile rurale se vor goli, iar sistemele de sănătate şi pensii vor fi puse sub o presiune uriaşă.

Cine va munci? Cine va consuma? Cine va avea grijă? România anului 2040 nu este un scenariu îndepărtat – este rezultatul direct al deciziilor (sau indeciziilor) luate acum. Teoretic, astăzi suntem 21,05 milioane de locuitori, potrivit estimărilor Institutului Naţional de Statistică (INS) pentru anul 2024, pe baza adresei de domiciliu. În realitate, însă, numărul celor care trăiesc efectiv în România este probabil mult mai mic şi se plasează în jur de 19 milioane de locuitori, potrivit ultimului recensământ, sau chiar mai puţin, dacă luăm în calcul migraţia temporară şi permanentă, precum şi scăderea accelerată a natalităţii. Datele INS arată o pierdere medie anuală de aproximativ 100.000 de persoane – un ritm care, deşi pare abstract, înseamnă dispariţia unui oraş de mărimea Buzăului sau a câte două Giurgiu în fiecare an. În perioade excepţionale, cum a fost pandemia, declinul a depăşit chiar şi 130.000 de persoane anual. Dacă acest trend se menţine – şi toate semnalele indică faptul că nu va fi inversat prea curând – România ar ajunge la circa 17 milioane de locuitori până în 2040. Proiecţiile ONU merg chiar mai departe. În estimarea lor intermediară (World Population Prospects), România va ajunge la aproximativ 17 milioane de oameni până în 2040, iar până în 2100, chiar la 13,8 milioane de locuitori, o scădere de peste 30% faţă de nivelul actual. Câţi suntem cu adevărat, în lipsa unor alte modalităţi de raportare, nu ştim. Însă scăderea este o certitudine – şi nu doar numerică. Structura populaţiei se modifică dramatic: populaţia în vârstă de peste 65 de ani va reprezenta aproape o treime din total, în timp ce tinerii sub 15 ani vor rămâne sub 15%. Este o răsturnare completă a piramidei demografice şi o provocare pentru orice model economic şi social. Într-un astfel de context, devine clar că România nu îşi permite să trateze problema demografică ca pe o statistică de fundal. Este o urgenţă naţională cu impact asupra fiecărui sector – de la educaţie şi sănătate la piaţa muncii, locuire şi apărare.

Ce aşteaptă oamenii de la viitorul preşedinte în faţa declinului demografic?

Într-o ţară care îmbătrâneşte accelerat şi pierde anual circa 100.000 de locuitori, publicul BUSINESS Magazin pare să vadă viitorul preşedinte al României mai degrabă ca pe un părinte protector decât ca pe un arhitect al migraţiei. Rezultatele sondajului derulat de BUSINESS Magazin pe LinkedIn arată că 69% dintre respondenţi cred că sprijinul pentru natalitate ar trebui să fie prioritatea #1 în faţa declinului demografic. Cu alte cuvinte, românii îşi doresc soluţii acasă. Ideea că România trebuie „să-şi nască viitorul” în interiorul graniţelor e dominantă, chiar dacă, aşa cum explică experţii, creşterea natalităţii e dificilă fără politici sociale consistente şi predictibile. Mult mai puţin susţinute au fost opţiunile alternative: adaptarea la o populaţie redusă (17%) şi stimulentele pentru diaspora (9%). Forţa de muncă din afara ţării — deşi esenţială în multe scenarii realiste — a fost aleasă de doar 5% dintre respondenţi, semn că ideea imigraţiei rămâne, pentru majoritatea, fie abstractă, fie inconfortabilă.

Ţara care se micşorează

România pierde, anual, aproape 100.000 de oameni doar prin scădere naturală – un milion de locuitori în fiecare deceniu, într-un ritm care, în absenţa unor intervenţii coerente, pare imposibil de frânat. Ce e nou, însă, este gradul de incertitudine care pluteşte în jurul migraţiei externe – singura variabilă ce ar putea, în mod neaşteptat, resuscita temporar o populaţie îmbătrânită şi în scădere, după cum reiese din observaţiile prof. univ. dr. Vasile Gheţău, de la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială din cadrul Universităţii din Bucureşti. Profesorul Vasile Gheţău, unul dintre cei mai reputaţi demografi ai României, trage un semnal de alarmă rece, calculat, dar apăsat: „Tendinţa actuală de scădere a populaţiei rezidente se va afla în viitor sub două influenţe – una bine cunoscută şi stabilă, şi cealaltă greu previzibilă”. 

Scăderea naturală, „fermă”, cum o numeşte el, pare imposibil de reversat. Datele provizorii pe anul 2024 indică o pierdere de aproape 97.000 de persoane. „Nu se poate întrevedea o redresare a natalităţii şi nici un recul al mortalităţii generale, fenomene cu determinări foarte complexe şi rigide.” Această evoluţie duce, prin proiecţie simplă, la o pierdere de un milion de locuitori în 10 ani – într-o ţară care abia mai numără 19 milioane. „Este enormă la o asemenea populaţie”, observă profesorul. România, cândva cu un potenţial demografic comparabil cu cel al ţărilor din Europa Centrală, alunecă pe o pantă abruptă, ale cărei consecinţe se vor resimţi în economie, sistemul de pensii, educaţie şi servicii publice. Dacă declinul natural este o certitudine statistică, migraţia externă e o variabilă volatilă. În perioada 1990–2022, migraţia netă negativă a fost responsabilă pentru două treimi din scăderea populaţiei. Totuşi, în mod neaşteptat, în 2023 s-a înregistrat o migraţie netă pozitivă – adică mai mulţi oameni au venit decât au plecat. „A fost un progres numeric (modest), dar surprinzător”, mai spune Gheţău. 

A contribuit la acest paradox un număr mare de români care s-au întors în ţară după ani de şedere în străinătate, dar şi imigraţia din Ucraina, Republica Moldova şi ţări asiatice, pe fondul cererii de forţă de muncă. Şi totuşi, viitorul este incert: „Nu ştim evoluţiile migraţiei în anul 2024, iar cele din 2025 şi anii următori nu pot fi conturate după surprinzătoarea criză politică instalată în noiembrie 2024, aflată în plină desfăşurare.” Aici, analiza demografică atinge limita predictibilităţii, în condiţiile în care deciziile politice, stabilitatea economică şi climatul geopolitic pot influenţa masiv fluxurile de migraţie. De ce nu mai fac românii copii? Răspunsul nu e simplu şi, potrivit lui Gheţău, nu poate fi complet descifrat: „Reducerea natalităţii s-a făcut prin multe, multe milioane de decizii ale tinerelor cupluri, ale femeilor, de a nu avea copil ori de a avea doar unul”. 

Ce se află în spatele acestor decizii este, afirmă el, imposibil de decelat în totalitate. E vorba atât de lipsa sprijinului din partea statului – acces limitat la servicii de sănătate, educaţie, locuire, îngrijire a copilului – cât şi de alegeri personale legate de carieră şi stil de viaţă. „Nu ştim măsura în care deciziile au fost şi sunt determinate de ceea ce societatea oferă şi de opţiuni care vizează strict viaţa personală, cariera şi confortul tinerelor cupluri.” Totuşi, tonul profesorului devine mai ferm atunci când vorbeşte despre lipsa de viziune a clasei politice: „Preşedintele, parlamentul, guvernele, chemate să gestioneze problemele marii gospodării care este ţara, nu s-au aplecat cu responsabilitate, competenţă şi viziune prospectivă asupra stării şi viitorului celei mai importante bogăţii a ţării. S-au ocupat de alte bogăţii.” 

Acest „somn naţional” se reflectă în absenţa unor politici coerente de sprijinire a familiei şi a natalităţii. Măsurile de austeritate de la sfârşitul lui 2024, dar şi cele care se prefigurează după alegeri vor accentua presiunea asupra sistemului social. „Nu constituie şi nu vor constitui un cadru favorabil nici pentru natalitate, nici pentru mortalitate şi nici pentru migraţia externă.” Privind în viitor, profesorul observă că evoluţia demografică va fi determinată de întregul context economic, social, politic şi sanitar. Orice criză – fie ea internă sau internaţională – poate dezechilibra şi mai mult un sistem deja fragil. Iar efectele acestor dezechilibre vor fi resimţite nu în sondaje, ci în şcoli goale, spitale închise, forţă de muncă lipsă şi pensii nesustenabile. „O înţeleaptă vorbă spune că vei dormi aşa cum îţi aşterni. Am dormit, dormim şi vom dormi aşa cum ne-am aşternut.”

„Măsurile de austeritate de la sfârşitul lui 2024, dar şi cele care se prefigurează după alegeri vor accentua presiunea asupra sistemului social. Nu constituie şi nu vor constitui un cadru favorabil nici pentru natalitate, nici pentru mortalitate şi nici pentru migraţia externă.”

Vasile Gheţău, Prof. Univ. Dr., Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti

Trei scenarii pentru viitorul demografic al României

I. Scenariul 1 „Ţara care se goleşte” (pesimist):

1. Care ar fi primele efecte sociale şi economice ale unei pierderi de peste 2 milioane de locuitori până în 2040?

Într-un astfel de context, situaţia demografică a ţării, extrem de gravă astăzi, ar deveni catastrofală şi procesul de depopulare a ţării ar avea dimensiuni şi viteză greu de imaginat. Populaţia în vârstă de 65 ani şi peste ar creşte de la 3,8 la 4,3 milioane, ajungând la 25 la sută din întreaga populaţie, cea în vârstă de 20-64 ani, unde se află populaţia activă economic, s-ar contracta de la 11,1 la 9,6 milioane. Raportul de dependenţă a vârstnicilor s-ar majora de la 35 vârstnici la 100 locuitori în vârstă de 20-64 ani la 45. Sunt doar câteva cifre asupra deteriorării demografiei ţării şi întregii stări economice şi sociale.

2. Ce regiuni sunt cel mai expuse depopulării?

Riscul depopulării afectează întreaga ţară. În anul 2023 doar în judeţul Suceava a existat o plăpândă creştere naturală a populaţiei. Cele mai expuse sunt localităţile rurale îndeosebi din estul şi sudul ţării şi oraşele mici. Mortalitatea este deosebit de ridicată în aceste localităţi iar natalitatea este foarte scăzută.

3. Dispar unele localităţi mici?

Sunt multe sate şi chiar comune golite de populaţie prin scădere naturală ridicată şi migraţie externă negativă. Procesul se va extinde. Există un număr restrâns de localităţi rurale cu populaţie în creştere provenită din mediul urban. Doar câteva oraşe mari au populaţie în progres moderat, situate în special în regiunile economice din Transilvania, iar creşterea provine din migraţie internă din regiunile mai sărace.

II. Scenariul 2 „Adaptare dureroasă” (realist):

1. Este realistă o stabilizare la 19 milioane de locuitori?

Intrăm în aria iluziilor şi ipotezelor care îi sunt proprii. Stabilizarea ar însemna în cazul ţării noastre stoparea declinului, populaţia rezidentă ajungând în acest an la 19 milioane după 35 de ani de declin. Menţinerea acestui număr nu ar putea proveni decât din revenirea masivă acasă a românilor rezidenţi în alte ţări, însemnând o migraţie anuală de retur care să compenseze scăderea naturală de aproximativ 100 mii locuitori. Nu se poate întrevedea o astfel de evoluţie decât într-un context naţional de creştere economică ridicată, ascensiune consistentă a nivelului de trai, reducerea corupţiei, creşterea calităţii educaţiei, modernizarea asistenţei medicale, funcţionarea eficientă a instituţiilor publice, modernizarea infrastructurii rutiere şi feroviare. Redresarea natalităţii până la nivelul mortalităţii generale nu mai este posibilă. Sunt multe argumente care ţin de complexitatea determinării celor două fenomene. Mari schimbări au survenit în ierarhia opţiunilor de viaţă ale tinerilor, copilul nemaiavând supremaţie, înlocuit fiind de carieră (la femei mai ales) şi valori materiale şi de altă natură. Femeia participă astăzi la activităţi economice în afara gospodăriei la nivel apropiat de cel al bărbaţilor. Ar putea fi însă admisă, teoretic, o redresare moderată a natalităţii provenită din măsuri economice foarte generoase adresate familiei tinere, mamei, copilului. De pildă, garanţia achiziţiei/construirii unei locuinţe la preţuri (rate) suportabile de tinerele familii, garanţia asigurării copilului loc la creşă, la grădiniţă şi la şcoală cu masă caldă şi servicii după şcoală. O natalitate în redresare moderată ar diminua doar dimensiunea scăderii naturale. A lua în considerare adoptarea de politici de stimulare a imigraţiei din raţiuni demografice înseamnă a intra într-un domeniu de extremă complexitate şi sensibilitate: ce număr (anual), ce vârste, bărbaţi, femei, copii, ce stare civilă, ce educaţie, ce profesiuni, ce model cultural, din ce spaţiu geografic ş. a. Noi nu avem o cultură a imigraţiei în timpurile de astăzi.

2. Ce politici publice pot diminua declinul?

Politici eficiente costisitoare de redresare a natalităţii şi reducere a mortalităţii ar putea diminua dimensiunea declinului populaţiei şi frâna într-o anumită măsură reducerea populaţiei în vârstă de muncă şi procesul de îmbătrânire a populaţiei.

3. Cum compensăm deficitul de forţă de muncă?

Criza forţei de muncă s-a instalat de mai mulţi ani pe măsura intrării în populaţia în vârstă de muncă a generaţiilor mici născute după anul 1989 şi va continua să se agraveze. Compensarea deficitului de forţă de muncă va impune majorarea contingentelor anuale de mână de lucru străină, o organizare superioară a activităţilor economice, creşterea productivităţii, extinderea automatizării şi robotizării, orientarea spre domenii şi activităţi economice care reclamă forţă de muncă mai redusă. Probabil, şi o restrângere a unor activităţi economice piaţa internă cerând bunuri şi servicii mai puţine la o populaţie în declin accentuat.

III. Scenariul 3 „Redresarea inteligentă(?)” (optimist):

1. Este realistă o populaţie de 20 milioane prin politici de repatriere sau natalitate?

Ar însemna stoparea declinului şi o creştere a populaţiei cu 1 milion locuitori. Admiţând că aceste politici vor fi competent concepute şi eficiente (nu putem avea nicio garanţie), cred că obiectivul major este stoparea declinului populaţiei. O Românie de 19 milioane locuitori ar rămâne o ţară cu populaţie mare în Uniunea Europeană. Stabilitatea acestui număr ar permite o mai înţeleaptă cruţare a resurselor solului şi subsolului pentru generaţiile viitoare.

2. Ce măsuri ar transforma România într-un pol de atracţie pentru diaspora?

Cred că un singur lucru: o creştere economică susţinută şi durabilă care să aibă corespondent în nivel de trai ridicat al populaţiei.

3. Există un „model de succes” la care să ne uităm?

Din păcate, în ţările din UE-27 nu mai găsim un astfel de model. A fost multă vreme Franţa. Este acum în pragul înregistrării scăderii naturale. În anul 2023 în 21 ţări a existat scădere naturală. Cele mai multe şi-au acoperit declinul natural prin migraţie netă pozitivă mai mare şi numărul populaţiei nu a fost în recul. România a fost printre ele cu o migraţie externă pozitivă mai mare cu numai 9,8 mii locuitori faţă de scăderea naturală. Populaţia a fost în declin numai în Bulgaria, Grecia, Italia, Letonia, Ungaria, Polonia şi Slovacia.

„România reală”: o ţară cu tot mai puţini locuitori şi prea puţine politici publice

Statistica oficială din România este ca un joc de oglinzi, în care cifrele par mai degrabă ipoteze îmbrăcate în aparenţe de certitudine decât repere de încredere pentru politicile publice. Este una dintre concluziile formulate de sociologul Bogdan Voicu, prof. univ. dr. habil. profesor de cercetare la Academia Română – Institutul de Cercetare pentru Calitatea Vieţii, profesor de sociologie la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu şi profesor de metode de cercetare la Universitatea Politehnica din Bucureşti. El atrage atenţia asupra caracterului incert şi distorsionat al datelor folosite în discursurile publice: „Mai exact, nu ştim la ce ne referim”. După cum explică profesorul, România trăieşte într-o stare de confuzie statistică: „Avem cifre extrase din sondaje recente şi altele din raportări anuale, dar nimeni nu spune care sunt sursele, cât de mari sunt erorile şi cât de comparabile sunt între ele”. Populaţia raportată oficial, spune el, nu reflectă realitatea de pe teren — pentru simplul motiv că estimările pleacă de la premise greşite: că oamenii locuiesc acolo unde au domiciliul legal şi că structura populaţiei nu se schimbă semnificativ.

În fapt, România ar fi astăzi, potrivit estimării sale, o ţară cu între 17 şi 18 milioane de locuitori reali, nu peste 19, cum sugerează statisticile oficiale. „Estimarea porneşte de la recensământ şi apoi este ajustată în funcţie de schimbările de domiciliu. Dar dacă oamenii nu-şi schimbă domiciliul, deşi lucrează şi trăiesc în altă parte, atunci imaginea este denaturată.” Şi mai grav e că nu doar cifrele sunt incerte, ci şi înţelegerea publică a marilor dinamici demografice. România parcurge, alături de alte ţări europene, două tranziţii: una demografică clasică — cu scăderea mortalităţii şi a numărului de copii, creşterea speranţei de viaţă şi extinderea educaţiei — şi una recentă, numită „a doua tranziţie demografică”, în care apar amânarea maternităţii, scăderea fertilităţii şi redefinirea modelelor familiale.

Soluţiile pentru evitarea prăbuşirii demografice nu sunt secrete: au fost aplicate deja în ţări precum Germania, Franţa sau Suedia. Şi ele încep, spune Voicu, cu migraţia. Mai exact, cu recunoaşterea faptului că societăţile moderne cresc sau se stabilizează prin infuzii de oameni tineri, veniţi din alte ţări. „Migranţii nu sunt pensionari, ci oameni apţi de muncă, dispuşi să accepte orice salariu, şi care, odată stabiliţi, încep să aibă copii.” Este şi cazul diasporei româneşti, al cărei potenţial reproductiv se realizează mai ales în afara graniţelor: „Foarte multe naşteri ale cetăţenilor români au loc în Italia, Spania, Germania, Franţa, UK. Ce ne arată asta? Că fertilitatea nu ţine doar de cultură sau dorinţă, ci şi de context.” Din păcate, România nu are o politică coerentă de imigraţie şi nu face eforturi sistematice pentru integrarea noilor veniţi. Mai mult, refuzul ideologic de a accepta „sânge nou” blochează orice şansă de regenerare: „Dacă ne-am face teste genetice, inclusiv domnul Simion sau doamna Şoşoacă, am vedea că 25–35% din ADN-ul lor nu este «românesc». Suntem, prin definiţie, un popor rezultat din amestecuri.” 

Voicu subliniază şi ipocrizia dublă a statului român: pe de o parte, importă masiv forţă de muncă din ţări precum Pakistan sau Bangladesh, dar pe de altă parte, nu are ambasade active sau consuli permanenţi în aceste ţări. „Postul de ambasador acolo ar trebui să fie strategic, dar România nu a înţeles că politica de migraţie este o parte a politicii externe.” Viitorul demografic al României, crede profesorul, nu va depinde de naşterile în sine, ci de capacitatea societăţii de a se adapta: să accepte schimbarea, să gândească pe termen lung, să renunţe la iluziile cifrelor goale şi să îşi construiască politicile pe realităţi, nu pe speranţe. Altfel spus: nu cât de mulţi suntem contează, ci cum alegem să trăim cu cei care vin alături de noi. Totuşi, într-o campanie electorală dominată de atacuri, ridicol şi populism de platou TV sau, mai nou, pe reţelele sociale, teme-cheie precum migraţia, îmbătrânirea populaţiei sau reforma administrativă lipsesc cu desăvârşire. Pentru profesorul Bogdan Voicu, aceasta nu este doar o scăpare, ci o dovadă a lipsei de maturitate politică şi civică: „În loc de dezbateri reale, am avut doar înjurături şi atacuri. Nimic despre teme serioase. Iar tema migraţiei şi a îmbătrânirii populaţiei ar trebui să fie în centrul agendei unui preşedinte”. 

Constituţional, preşedintele României are atribuţii directe în politica externă, deci şi în relaţiile cu diaspora şi cu ţările din care provin imigranţi. „Aceşti oameni plătesc taxe, contribuie la sistemul de pensii, la sănătate. Chiar dacă nu sunt cetăţeni, au un drept moral de a fi reprezentaţi. Iar noi, ca societate, avem datoria să gândim politici pentru ei.” Faptul că acest subiect lipseşte din dezbaterea publică trădează nu doar lipsa de viziune a liderilor, ci şi un deficit de cultură democratică: „Adulţii români nu sunt foarte bine instruiţi. Dar nici presa nu şi-a făcut treaba”. Responsabilitatea, spune Voicu, este împărţită: „Jurnaliştii — în loc să întrebe candidaţii despre prostii, ar fi trebuit să aducă în discuţie teme relevante şi să-i forţeze să formuleze poziţii clare”. În loc să construiască agendă, media a alergat după rating pe termen scurt, cu preţul pierderii pe termen lung a credibilităţii şi influenţei. „Audienţele televiziunilor sunt deja mai mici decât în Vest, tocmai pentru că nu s-a făcut jurnalism adevărat.” 

Consecinţa? O spirală descendentă: „Dacă mergi constant tot mai jos, nu mai există un «scenariu negativ» singular. Există o spirală. Nu poţi fi jos la capitolul educaţie şi informare şi să te trezeşti brusc că devii un mare antreprenor sau inovator mondial. E imposibil.” Cu toate acestea, România rămâne un loc atractiv pentru migranţi — şi nu doar pentru cei din ţările sărace. „Dacă n-ar fi, nu ar veni”, spune Voicu simplu. Fie că e vorba de livratori pakistanezi, bengalezi sau nepalezi, fie de ucraineni sau moldoveni, fie de expaţi europeni, toţi găsesc în România un spaţiu cu oportunităţi reale, chiar dacă integrarea socială lasă de dorit. „Am fost aseară la restaurant — la toaletă, lângă bucătărie, erau 3–4 livratori. Toţi străini. Am fost la spălătorie — tot imigranţi. Lucrează bine, eficient.” În cazul expaţilor occidentali, apare un paradox interesant: vin în România cu aşteptări scăzute şi descoperă un oraş (Bucureştiul) mult mai bogat decât credeau, dar se confruntă cu dificultăţi de integrare: „La Braşov se integrează într-o comunitate de expaţi. La Bucureşti, intră într-o bulă a românilor bogaţi — şi acolo nu fac faţă.” 

Mai mult, România poate deveni în viitor o destinaţie dorită pentru europeni din vest, în condiţiile în care clima Atlanticului se schimbă, iar ţările nordice ar putea avea veri mai reci. „Nu vorbim doar de muncitori, ci şi de relocări din motive de calitate a vieţii. Şi România are ce oferi: climă blândă, costuri decente, zone de dezvoltare urbană reală.” Dar ce facem cu restul ţării? Cu satele şi oraşele mici care se golesc? Răspunsul vine, din nou, cu exemple concrete şi soluţii clare. Profesorul Bogdan Voicu propune un model de dezvoltare metropolitană integrată, aşa cum vedem în Strasbourg, Dublin sau zonele urbane din Germania: „La Strasbourg, tramvaiul pleacă din centru şi ajunge la 60 km. Oricine poate fi în oraş în 30–40 de minute.” Acelaşi lucru s-ar putea face şi în România — cu voinţă politică şi viziune administrativă. „Exemplul meu preferat e zona Câmpina–Breaza–Comarnic. Dacă am asigura o conectivitate bună între ele, ai putea merge azi la teatru în Breaza, mâine la spital în Câmpina şi poimâine la o terasă în Comarnic. Totul la 20 de minute distanţă.”

„Avem nişte cifre pe care oamenii le aruncă public fără să ofere baze solide. Şi atunci ne uităm doar la tendinţe, eventual sperând că erorile integrate în raportările anuale sunt aceleaşi de-a lungul tuturor anilor.”

Bogdan Voicu, Prof. univ. dr. habil. Profesor de cercetare la Academia Română – Institutul de Cercetare pentru Calitatea Vieţii; profesor de sociologie la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu şi profesor de metode de cercetare la Universitatea Politehnica din Bucureşti

În esenţă, România nu duce lipsă de soluţii, ci de capacitatea de a le integra într-o viziune coerentă. Fie că vorbim despre migraţie, dezvoltare urbană sau politici familiale, miza nu este doar supravieţuirea demografică, ci redefinirea proiectului de ţară: o ţară în care să vrei să trăieşti, să munceşti, să creşti copii — fie că eşti român, pakistanez, belgian sau ucrainean. Pentru Bogdan Voicu, cheia unui viitor mai bun este revitalizarea demografică — dar nu tratată superficial, ca o simplă statistică. „Ai populaţie, ai cerere, ai educaţie, ai economie. Şi atunci începe o buclă pozitivă — un cerc virtuos de regenerare socială şi demografică.” Problema? Nu avem suficientă populaţie acolo unde ar conta cel mai mult: în jurul centrelor urbane cu potenţial de dezvoltare, în localităţile-satelit, în comunităţile care ar putea deveni motoare de regenerare. Din nou, blocajul nu este demografic în esenţă, ci administrativ şi politic. „România are cele mai multe primării pe cap de locuitor din Europa”, spune sociologul. 

Cu 3.200 de unităţi administrative — faţă de aproximativ 400 în Marea Britanie — ţara funcţionează pe un model care încurajează fragmentarea şi ineficienţa. „Avem comune cu 800 de locuitori. Acolo nu poţi genera dezvoltare, nici infrastructură publică, nici şcoli funcţionale, nici transport decent.” Reforma administrativă, atât de necesară, rămâne blocată tocmai pentru că afectează interese politice locale. „Se pierd nişte posturi de primari. Dar creşte calitatea vieţii familiilor lor”, punctează Voicu. Modelul pe care îl propune este cel al aglomerării urbane funcţionale: un nucleu urban care să deservească cel puţin 20.000 de oameni, de preferat 200.000, cu servicii integrate şi infrastructură coerentă. Un exemplu elocvent este Bucureştiul, unde absenţa unei administraţii metropolitane produce anomalii evidente: locuieşti în Voluntari sau Otopeni, îţi duci copilul la şcoală în Bucureşti, dar taxele tale nu contribuie la serviciile de care beneficiezi. „E un sistem dezechilibrat şi ineficient”, subliniază Voicu. 

În opinia sa, delimitările actuale dintre Bucureşti şi Ilfov sunt artificiale, iar realitatea socială şi economică ar trebui să dicteze reorganizarea teritorială, nu tradiţia sau interesul politic. „Avem localităţi rurale mai urbane decât multe oraşe. Mizilul, cu tot respectul, este mai rural decât Dumbrăviţa sau Tunari.” Fenomenul nu este nou — a fost observat în Vest încă din anii ‘50–’60, când familiile fugeau din centrele aglomerate către suburbii mai verzi şi mai liniştite. România se află, cu întârziere, pe acelaşi traseu. Diferenţa o face infrastructura: „În Germania, autorităţile extind metroul pentru a deservi noile zone locuite. La noi, avem trafic infernal şi lipsă de şcoli în localităţile limitrofe”. Educaţia este, de altfel, o rană deschisă. În Bucureşti şi împrejurimi, părinţii cu venituri medii şi mari îşi trimit copiii la şcoli private — unele concentrate în zone precum şoseaua Erou Iancu Nicolae, unde traficul devine imposibil dimineaţa. „Sistemul public este dezechilibrat. Avem şcoli publice neatractive în localităţile limitrofe, deşi acolo se mută familii educate.” Soluţia? O politică educaţională coerentă, care să aducă şcoala mai aproape de casă, să reducă presiunea pe centrele mari şi să construiască încredere în spaţiul public. „Uitaţi-vă la Ploieşti: oraş mic, dar liceele sunt sufocate de maşini, părinţi care nu au încredere să-şi lase copiii să meargă singuri.” 

În ce priveşte natalitatea, Voicu este tranşant: nu există soluţii miraculoase şi nici stimulentele financiare nu sunt suficiente. „Politicile pronataliste, de regulă, cresc fertilitatea în zonele sărace şi slab educate, unde contracepţia e necunoscută şi oamenii se reproduc natural. Dacă ne dorim asta, să o spunem clar. Dacă nu, să găsim alte soluţii.” Ce propune în schimb? Politici axate pe bunăstarea copilului şi pe susţinerea reală a familiei: „Să oferim părinţilor condiţii decente, să nu fie stresaţi, să poată sprijini copilul. Asta nu e o politică de natalitate, ci una de sănătate publică.” În încheiere, întrebat care ar trebui să fie cele trei priorităţi ale viitorului preşedinte al României, în contextul în care discuţia a avut chiar înainte de primul tur de alegeri, profesorul Bogdan Voicu răspunde fără ezitare: păstrarea păcii – „Pentru că, dacă vine războiul, nu mai are rost nimic din ce discutăm”; o politică coerentă de migraţie – „Atât de imigraţie, cât şi de remigraţie”; reaşezarea administrativă – „Pentru ca dezvoltarea urbană să includă şi zonele rurale”. Toate acestea, spune el, trebuie susţinute printr-o reformă profundă a educaţiei — nu doar a celei pentru copii, ci şi a educaţiei adulţilor. „În Suedia, 1 din 4 adulţi peste 35 de ani participă la un curs în fiecare lună. La noi, doar 1 din 10.” România nu are nevoie de simulacre de formare, ci de expunere reală la idei, meserii, pasiuni. „Orice te expune la alte idei, te dezvoltă — fie că înveţi programare, fotografie sau gătit.” Şi mai presus de toate, trebuie să luăm în serios şi educaţia universitară. „Suntem printre puţinele ţări din Europa unde masterul e pus după-amiaza, ca să poată studenţii să lucreze. Dar un student care vine mort de obosit de la muncă nu mai asimilează nimic. Asta nu e specializare, e o farsă.”

Trei posibile idei pentru viitorul demografic al României

I. Migraţia, oxigen demografic?

1. Cum putem preveni prăbuşirea demografică?

Prin acceptarea şi integrarea migranţilor. România trebuie să adopte o politică coerentă de imigraţie şi remigraţie, pentru că doar prin „sânge nou” putem echilibra scăderea natalităţii şi migraţia de ieşire.

2. Ce fel de migranţi ne pot ajuta cel mai mult?

Cei tineri, apţi de muncă, care contribuie la sistemul de asigurări sociale şi care, odată stabiliţi, încep să aibă copii. Aşa funcţionează toate societăţile dezvoltate.

3. Cum îi atragem şi integrăm eficient?

Prin relaţii diplomatice active cu ţările de origine (Pakistan, Bangladesh, Ucraina) şi prin infrastructură de integrare: limbă, locuinţă, locuri de muncă, educaţie pentru copii.

II. Reforma administraţiilor locale

1. De ce nu reuşim să dezvoltăm echilibrat toate regiunile ţării?

Pentru că România are un sistem administrativ excesiv fragmentat. Avem 3.200 de primării, multe neviabile, care blochează dezvoltarea şi eficienţa.

2. Ce ar trebui schimbat în structura administrativă?

Trebuie să reducem numărul de UAT-uri şi să construim nuclee urbane funcţionale de minimum 20.000 de locuitori, care să concentreze servicii publice, educaţie, transport şi sănătate.

3. Cum conectăm mai bine urbanul cu ruralul?

Prin dezvoltare metropolitană integrată, cu infrastructură de transport rapid (ex. tramvai între localităţi), servicii comune şi planificare regională – exact ca în Strasbourg sau Dublin.

III: Lifelong learning: fără adulţi educaţi, nu există progres

1. Ce rol joacă educaţia adulţilor în viitorul României?

Unul major. România are nevoie de formare continuă reală, nu de simulacre. Putem stimula fiscal cursurile pentru adulţi – de la programare la gătit – pentru că orice tip de expunere educaţională contează.

2. Şi educaţia universitară?

Trebuie reformulată radical. Masteratul trebuie să fie un program intensiv de învăţare, nu un pretext ca studentul să muncească ziua şi să mimeze studiul seara. Nu poţi avea formare serioasă dacă universităţile mimează învăţarea.