Cand vine vorba despre modul in care sunt perceputi dirijorii in Romania, s-ar putea spune ca spectatorii le platesc cu  aceeasi moneda: le intorc spatele.La prima vedere, dirijorul este condamnat sa aiba un statut ingrat: in intreaga sa cariera trebuie sa-si joace rolul cu spatele la public. Cu toate acestea nimeni nu a indraznit vreodata sa-l acuze de impolitete.

Mai mult, "acest obicei profesional n-a rapit deloc din laudele aduse adesea artistilor din aceasta categorie si nici nu pune  piedici, in alte culturi, dirijorilor, sa-si gaseasca un loc pe orbita vedetelor", spune Oltea Serban Parau, critic muzical. Poate nu toti occidentalii stiu cu ce sa asocieze numele lui Toscanini sau al lui Furtwängler, dar majoritatea stiu sa respecte un dirijor contemporan, iar pe unii dintre ei sa-i perceapa in acelasi mod ca pe o vedeta rock, hip-hop sau R&B, oferindu-le statutul de star.

La noi, insa, artistul din fata orchestrei e cufundat intr-o acuta lipsa de popularitate. Nici macar Cristian Mandeal, cel pe care maestrul Sergiu Celibidache il numea "singurul talent directoral" al romanilor iar gazeta Suddeutche Zeitung il descria ca fiind "un dirijor de prima clasa" si ii cataloga tehnica drept "magnifica", nu se detaseaza de acest aspect al vietii culturale autohtone. "Indiferent de orchestra pe care o conduce, indiferent de concertul pe care-l pune-n scena, dirijorul roman in special si dirijorul in general e tratat de marea majoritate a romanilor cu indiferenta", mai spune Parau.

Realitate evidenta, de altfel. De pe lista, destul de lunga de altfel, a unor valori cultu-rale mondiale, printre care Jose Carreras, Angela Gheorghiu, Baletul din Viena sau Cesaria Evoria, care au trecut pragul tarii in ultimul an, lipseste numele vreunui dirijor. Faptul ca organizatorii de concerte nu au vazut o oportunitate financiara in invitarea unui dirijor in Romania denota clar ca maestrii baghetei n-au priza la publicul au-tohton.

Nici macar emotia si agitatia cauzate de sosirea in tara a celebrului dirijor japonez Seiji Ozawa n-au schimbat atitudinea acestor agentii fata de dirijori, fiind puse probabil pe seama unui public redus de cunoscatori, care in fiecare an ia cu asalt portile festivalului George Enescu. "Dirijorul e un soi de animal exotic, iar modul in care este perceput la noi de catre publicul larg se datoreaza in special nivelului de cultura muzicala", mai spune Parau.

Daca in Europa statutul de vedeta al dirijorului poate fi pus pe seama unei lungi traditii a muzicii clasice, datand de cateva secole, in Romania, dupa explozia scolii mu-zicale din secolul XX, impactul muzicii clasice asupra ascultatorilor la scara larga a slabit constant. Radu Popa, angajat al Filarmonicii Giurgiu, dirijor principal in grad maxim (ultima treapta la care se poate accede), pune dezinteresul fata de arta dirijoratului pe seama non-culturii si non-educatiei in domeniu.

"Nu poti fi optimist atunci cand stii ca apetitul pentru muzica simfonica trebuie antrenat prin educatie, iar in Romania tinerii nu sunt deschisi nici macar prin sistemul de invatamant spre «consumul» acestui domeniu", spune dirijorul. Prin lipsa informatiei nu e de mirare ca majoritatea romanilor sunt total dezinteresati de arta dirijatului in special si de dirijor in particular, sustine Popa.

Clasicul ambasador al Romaniei in lume, cultura, pare, cel putin in acest domeniu, fortat sa se gandeasca prematur la pensie. "Bucurestenii au uitat ca simbolul capitalei nu e o hala industria-la, nu e o sala de conferinta sau vreo discoteca, ci Ateneul Roman", mai spune Popa. Lipsa de timp a romanilor, prea ocupati sa se adapteze unei lumi care le fugea de sub picioare in primii ani de dupa Revolutie, si-a pus amprenta asupra modului in care e receptat efortul artistului.

Slaba preocupare pentru muzica a avut insa si o alta cauza: bugetul Romaniei nu a acoperit niciodata suficient nevoile institutiilor de concerte si spectacole. Daca publicul larg este atras, in primul rand, de imaginea stralucitoare a unei vedete pop, nu e de mirare ca majoritatea romanilor nu se preocupa de activitatea unui dirijor inchis in turnul de fildes al lipsei de bani. Fara publicitate, efortul si reusita artistului raman cunoscute acelei categorii restranse de public care, spre deosebire de publicul altor domenii, nu-si sporeste numarul de la an la an.

Shinya Ozaki, dirijor japonez, care colaboreaza cu Filarmonica din Targu-Mures de 10 ani, e de parere ca fara un serviciu de marketing calitatile artistului vor fi din ce in ce mai greu de vazut, inghitite de schimbarile rapide de tot soiul. "Nu trebuie sa mai percepem viitorul prin intermediul activitatilor din trecut.

Intr-o societate in plina schimbare a venit timpul ca o institutie culturala sa faca mai mult decat sa astepte ajutorul guvernamental si sa incerce sa ajunga la propriul profit, pas cu pas", spune Ozaki. Iar un sistem managerial modern si eficient ar putea sa-i redea artistului statutul mult ravnit. "Statut care nu e obligatoriu sa fie cel de vedeta, deoarece, pana la urma, pe alte meleaguri imaginea de star a dirijorului e efectul direct al unei intense promovari de catre mass-media", mai spune dirijorul japonez.

Pana la aplicarea unor politici de marketing in acest domeniu, imaginea creata in legatura cu profesia de dirijor in Romania se contureaza insa clar, prin prisma formulei americane "tot ce e bine platit e si bine vazut". Un dirijor experimentat castiga, in cazurile bune, in jur de 10 milioane de lei pe luna din salariul fix, la care se mai adauga uneori venituri din colaborari cu diverse orchestre. "Astfel, din cauza problemelor financiare, materialul incepe sa domine creativul, si ajungi sa iti doresti sa ai concerte doar pentru a castiga bani, iar spectacolul in sine are de suferit", afirma Radu Popa.

Indiferent de modul in care e abordat subiectul, fie din punct de vedere financiar, fie din privinta educatiei culturale, dirijorul ramane un personaj nesemnificativ in mentalitatea autohtona, iar spectacolul sau nu e vazut in nici un caz ca o alternativa a activitatilor de relaxare din afara programului. Iar acest aspect o sa se pastreze probabil cel putin pana cand majoritatea romanilor o sa descopere ca prezenta intr-o sala de spectacole nu e conditionata de achizitionarea prealabila a unui costum de firma.