Cu mult înainte ca termenul „burnout” să intre în vocabularul nostru, victorienii vorbeau deja despre efectele suprasolicitării. Industrializarea accelera ritmul vieţii, iar medicii avertizau asupra riscurilor muncii excesive şi recomandau tratamente care astăzi ar putea părea neobişnuite: ierni întregi petrecute pe Riviera Franceză, departe de stresul şi agitaţia oraşelor.

Burnoutul pare un concept cât se poate de modern – asociat erei comunicării digitale, programelor prelungite de lucru şi ritmului alert al vieţii contemporane. Totuşi, fenomenul nu este deloc nou. În epoca victoriană, exista un concept foarte asemănător, numit „overwork” (suprasolicitare prin muncă), care descria efectele negative ale muncii excesive asupra sănătăţii fizice şi mentale. Potrivit publicaţiei The Conversation, victorienii discutau despre efectele suprasolicitării cu mai bine de un secol înainte ca termenul „burnout” să intre în vocabularul contemporan. Medicul C.H.F. Routh a publicat o lucrare dedicată acestui fenomen, „On Overwork and Premature Mental Decay: Its Treatment”, care a cuprins patru ediţii între 1873 şi 1888. Deşi limbajul diferă de cel folosit astăzi, preocupările sunt surprinzător de similare.

În contextul Imperiului Britanic şi al Revoluţiei Industriale, apariţia căilor ferate şi a telegrafului a accelerat comunicarea globală şi a creat senzaţia unei vieţi care se desfăşura într-un ritm tot mai rapid.

Victorienii erau adepţii a ceea ce filosoful Thomas Carlyle numea „Evanghelia muncii” („Gospel of Work”). Cu toate acestea, erau în acelaşi timp conştienţi de efectele nocive pe care această dedicare aproape religioasă faţă de muncă le putea avea asupra sănătăţii lor.

În Statele Unite, neurologul George Beard introdusese conceptul de neurastenie, o afecţiune asociată suprasolicitării sistemului nervos. În Marea Britanie însă, supramunca era privită diferit: era considerată o dovadă de ambiţie şi masculinitate, aproape o insignă de onoare.

„Overwork”-ul era asociat în special cu activitatea intelectuală şi cu clasele profesionale

La fel ca în cazul conceptului actual de burnout executiv, „overwork”-ul era asociat în special cu activitatea intelectuală şi cu clasele profesionale. Astfel, muncitorii din fabrici, deşi adesea extenuaţi, erau rareori incluşi în aceste discuţii. Medicii reprezentau una dintre categoriile considerate cele mai vulnerabile. Routh aminteşte cazul doctorului Golding Bird, un medic de succes care l-a avertizat că ar trebui să reducă ritmul de lucru. Bird îi recomanda să îşi ia anual şase săptămâni de concediu, avertizându-l: „Altfel, vei ajunge, la vârsta mea, un medic prosper, dar un bătrân pe moarte”. Ironia este că Bird încă profesa, însă a murit doar câteva săptămâni mai târziu, la doar 39 de ani.

Călătoriile ca tratament

Pentru cei care sufereau de suprasolicitare sau alte probleme de sănătate, tratamentul recomandat claselor educate era, în primul rând, călătoria către o staţiune balneară sau climatică, de preferat în Europa.

În 1870, editorul scoţian William Chambers a publicat „Wintering at Menton”, o relatare a propriei sale prăbuşiri fizice şi psihice cauzate de muncă excesivă şi a recuperării sale ulterioare. După perioada solicitantă petrecută în funcţia de Lord Provost al Edinburghului, Chambers a ajuns în Menton, pe Riviera Franceză. El descrie cu uimire frumuseţea peisajului, cerul albastru şi clima blândă şi îi îndeamnă pe contemporanii săi să îşi reevalueze stilul de viaţă. Prea mulţi oameni, scria el, ajung în mormânt pentru că „cedează în lupta febrilă şi aproape nebunească a vieţii”, dedicându-se prea mult şi prea intens profesiei.

Bennet a devenit una dintre figurile importante ale unei discipline numite „climatologie medicală”. Pentru cei afectaţi de suprasolicitare, Bennet recomanda minimum trei ierni petrecute în Menton. În esenţă, el propunea ceea ce numea „legitimate idleness” – „lene legitimă”.

Oraşul Menton a devenit una dintre destinaţiile preferate ale britanicilor care căutau să se refacă după perioade de epuizare. Popularitatea sa s-a datorat în mare măsură medicului James Henry Bennet, care a publicat mai multe lucrări despre beneficiile climatului local, printre care „Menton and the Riviera as a Winter Climate” (1861) şi „Winter and Spring on the Shores of the Mediterranean” (1865-1875).

Aceasta din urmă era un adevărat ghid al călătoriilor pentru sănătate şi analiza principalele staţiuni de pe coasta Mediteranei. Concluzia lui Bennet era clară: Menton oferea cele mai bune condiţii pentru recuperare. Succesul acestor cărţi s-a datorat şi poveştii personale a autorului. După 25 de ani petrecuţi într-o profesie solicitantă şi după stresul continuu al vieţii de medic în Londra, Bennet s-a îmbolnăvit grav de tuberculoză. Convins că se apropie de sfârşitul vieţii, a plecat pe Riviera Franceză. Acolo, sub „cerul binefăcător” al oraşului Menton şi eliberat de grijile şi presiunile vieţii de dinainte, a observat cu surprindere că starea sa de sănătate începe să se îmbunătăţească. A decis să petreacă fiecare iarnă acolo şi chiar şi-a deschis un cabinet medical. În timp, Menton s-a transformat dintr-un mic sat într-o staţiune renumită, având inclusiv un cartier englezesc propriu.

Revoluţia climatologiei medicale

Bennet a devenit una dintre figurile importante ale unei discipline numite „climatologie medicală”. Adeptii acesteia considerau că numeroase afecţiuni – inclusiv tuberculoza – puteau fi vindecate sau măcar ţinute sub control prin mutarea într-un loc cu un climat favorabil.

Mişcarea a apărut şi ca reacţie la smogul sufocant al marilor oraşe industriale. Bolile respiratorii evoluau mai bine în aerul curat şi însorit al Rivierei decât în atmosfera poluată a Londrei sau a altor centre urbane. Metoda lui Bennet era considerată aproape revoluţionară. În loc să stea închişi în camere întunecate, bolnavii erau încurajaţi să iasă în natură, să meargă pe dealuri, să petreacă timp în aer liber şi la soare, bucurându-se de peisajele din jur. Fără medicamente, fără tratamente complicate – doar natură, lumină şi timp. Aceeaşi abordare era recomandată şi persoanelor în vârstă sau fragile. Acestea erau plimbate zilnic în diferite locuri însorite şi ferite de vânt, astfel încât să beneficieze de schimbarea decorului şi de stimularea psihică pe care o aduce contactul cu natura. Pentru cei afectaţi de suprasolicitare, Bennet recomanda minimum trei ierni petrecute în staţiune. Era o abordare complet diferită de escapadele scurte de wellness din prezent.

În esenţă, el propunea ceea ce numea „legitimate idleness” – „lene legitimă”. Profesioniştii extenuaţi aveau nevoie să ducă o viaţă liniştită şi contemplativă, să încetinească ritmul şi să îşi permită perioade îndelungate de odihnă. Inclusiv Queen Victoria şi-a adus fiul, Leopold, la „frumosul şi iubitul Menton”, iar numeroşi scriitori şi artişti, printre care Robert Louis Stevenson, Aubrey Beardsley şi Katherine Mansfield, au petrecut perioade de recuperare în staţiune. Victorienii înţeleseseră ceva ce pare relevant şi astăzi: în faţa unei culturi a vitezei şi productivităţii permanente, uneori cel mai eficient tratament nu este să faci mai mult, ci să îţi oferi ţie mai mult timp. În locul grabei şi al anxietăţii vieţii urbane, recuperarea însemna încetinirea ritmului, contactul cu natura şi acceptarea unei perioade de „lene legitimă”.  

Traducere şi adaptare: Oana Ioniţă